Mircea Cărtărescu (Cărtărăscu pentru Băsescu) comite o tentativă de disidenţă apofantică în Locomotva inversată din oficios:
< Preşedintele Băsescu face în ultimul timp greşeli peste greşeli, se comportă ca o navă în derivă, fapt care, dacă nu mai poate afecta destinul său politic, încheiat oricum o dată cu mandatul, afectează dreapta românească şi partidul pe care l-a creat cândva, PDL-ul. Locomotiva a rămas la fel de energică, dar şi-a inversat mersul: acum trage înapoi cu aceeaşi forţă cu care odată împingea înainte. Cine nu observă acest lucru, îl va observa când va fi prea târziu.>
Ce pare să uite stelarul contemporan în aiurita şi aiuritoarea lui interpretare sunt câteva aspecte fundamentale:
– Prim-“Preşedintele Băsescu” a făcut tot timpul greşeli peste greşeli, multe cu iz penal, dincolo cu mult de blânduţul “în ultimul timp”;
– Prim-“Preşedintele Băsescu” nu se comportă ca o navă în derivă ci s-a comportat ca o navă în derivă dintotdeauna (poet, poet dar să omiţi şi trecutul glorios în secta securisto-comunistă nu e levantin)
– Prim-“Preşedintele Băsescu” nu afectează dreapta românească pentru că la o analiză mai atentă şi echidistantă pretinsa dreapta actuală nu e mai mult decât un monopol, cel al unei aşa-zisei drepte – care e de fapt o stângă liberal-(a)gnostică .
– Prim-“Preşedintele Băsescu” “şi partidul care l-a creat cândva, PDL-ul” e o altă tentativă de fentă jena(n)tă, PD-ul creat de Petre Roman şi ciupit de Băsescu a devenit “PDL-ul” prin sosirea (oficial i s-a spus comasare prin absorbţie) stolojaniano-feldmaniană a lui Nuţi Suprema (insuficient maturizată politic după gustul doamnei Sabina Fati) cu PLD-ul lui badea Flutur (fără oi, încă) după schimburi repetate de imprecaţii cu Tăriceanu, manipulatorul ostentativ, derivata locomotivă (era în 2007, unamuno, nebuno!) fiind de mult şeeef al statului iar PD-ul încă la dreapta de centru stânga …
Nu sufăr de amenzii lirico-isterico-istorice dar îl înţeleg pe acest exemplar dârz al postmodernismului doar în scrânşita exprimare: ” Cine nu observă acest lucru, îl va observa când va fi prea târziu.”
E un poetic, patetic, tardiv şi laş îndemn la a părăsi corabia constatând dar necontestând că locomobilul căpitan e şi beat şi nebun …
Vultureşti 
Salutare, stimabile,
Ma tem ca esti aspru cu dl. Cartarescu. Articolul din EvZ pare sincer. Mi se pare normal ca un om al cărui părinte a fost salvat de către SMURD să constate delirul prezidemenţial, să afirmă că prezidementul a luat-o pe arătură şi prin bălării ca o locomotivă deraiată.
Tu te întrebi, justificat, de ce nu a văzut poetul mai devreme aceste deraieri ale locomotivei? Că semne erau gârlă. Eu cred că atenţia acordată, public, de către Preşedinţie, persoanei domnului Cărtărescu şi operei sale a fost atât de flatantă, atât de onctuoasă pentru orgoliul de creator nepereche al domniei sale, încât domnul Cărtărescu a fost de părere că o persoană care îl preţuieşte atât, îl decorează şi răsplăteşte atât, îl consulta (sau se face că îl consultă) aşa des, nu poate fi altceva decât despot luminat. Băsescu era despotul, Cărtărescu furnizorul luminii, de aceea despotul trebuia consiliat cu râvnă, lăudat când proceda conform “luminilor” înţeleptului, criticat cu blândeţe când dădea cu mucii-n fasole – că doar era un despot bun, bine consiliat.
Cărtărescu este naiv spre năuc în stima sa pentru băşident, lucru care poate fi scuzat unui poet cu capu-n norii creaţiei. Situaţia este alta cu lucidul (după mine) Pleşu sau cu Alina Mungiu Pippidi care au început a critica şi ei, în ultima vreme foarte abraziv, derapajele Fermecătorului. Lor le-aş reproşa, de exemplu, ce au păzit până acum. Iar dacă aiureala de proiect de Lege a sănătăţii devine lege în forma asta prin asumare de răspundere, i-aş ţine penaliceşte responsabili pentru uciderea din culpă a viitoarelor victime sigure ale degringoladei sistemului de intervenţie de urgenţă pe Ciuhodaru, Băsescu şi Mircea Marian, autorii morali ai măcelului pri iniţierea, impunerea şi justificarea unor metode inumane de măcel în masă a românilor.
Nu mi-aş însuşi, totuşi, termenul “aspru”. Pe mine m-a deranjat nu aprecierea sinceră pentru doctorul Arafat ci alunecarea voit năucă a poetului naţionale în omisiune şi distorsiune (adaptare după alt ‘Escu, Tipătescu:Mircea, fii bărbată!).
Şi mai este ceva: naiv sau nu, colaboraţionismul se răsplăteşte cât se răsplăteşte şi de-abia apoi se plăteşte (e plină istoria de exemple cu mult mai celebre)…
Nu vreau să pot să uit superbul gest al lui Şerban Foarţă de-a refuza să mai semneze în Dilema Veche lânga Sever(ul) Voinescu după ce acesta asistase, pretins tâmp, la demonstraţia de forţă numerică, redevabilă portocalosferei, aparţinând, cu subiect şi predicat, suavei Roberta Anastase …
Cât despre Pippidi şi Pleşu, trepte utilizate de “prezidement” spre gloria angoaselor patologice de acum, prima şi-a luat o primă de la Eba, celălalt a fost invitat la decenţă dar amândoi mai au mult de plată …
“… naiv sau nu, colaboraţionismul se răsplăteşte cât se răsplăteşte şi de-abia apoi se plăteşte “…
Imbatabil argument. Inclin, după această reflecţie, să îţi dau dreptate, în ciuda unui sâmbure de dubiu pervers care îmi zburdă zglobiu pe amigdală …
Proteismul şi evanescenţa specifice pseudoelitei româneşti (şi nu numai, să fiu drept, stând strâmb în fotoliu) îmi dau fiori dubitativi şi mie …
Nu pot însă identifica partea anatomică a sprintenei zbenguieli …
Amigdala se pare că este o parte a allocortexului, zonă a creierului mai puţin dezvoltată (numai două straturi de neuroni în loc de şase) responsabilă cică cu emoţiile. Partea proastă este că, pentru a ajunge la neocortex, informaţia trece mai întâi prin allocortex, deci noi gândim numai ce ne permite creierul de maimuţă să gândim. Eu, cel puţin, atunci când înţeleg perfect ceva cu capul dar maţele mele refuză să priceapă, dau vina pe nucleii amigdalieni, mama lor de centri nervoşi emotivi care mă împiedică să văd raţiunea la faţă.
Nordicii şi neamurile germanice îşi râd de neamurile latine, de care zic că gândesc mai mult cu glanda amigdalei decât cu cortexul. Eu, când mă uit la mine sau la rezultatul ultimelor alegeri, îmi dau seama cât de latini suntem, cât de mult gândim, ca popor, cu glanda şi nu cu creierul, ca nişte demni urmaşi ai Romei.
Mulţumesc pentru comentariu …
E aici un capăt de potecă pe care o să mă reped întru documentare!
Mie mi se pare mai mult decat corecta si meritata critica adusa in postare (excelenta!) poetului “nepereche”. Nu comentez aici opera literara a domniei sale, desi cred ca din acest punct de vedere se califica in limitele epitetului “nauc”. Naiv nu este in nici un caz, iar osanalele inchinate puterii nu au pornit din orgoliul gadilat de presedinte (intre noi fie vorba, cititul Levantului in 4-5 ani spune ceva despre talentul celui care l-a scris), ci din sinecurile de care s-a bucurat. Avand cugetul mai mult sau mai putin impacat, dar asta este problema sa strict personala.
Uite un comentariu care îmi edifică şi mai mult sensul cuvântului “exortativ” şi mă obligă să roşesc (şi de plăcere) pentru calificativ!
Este foarte posibil să aveţi dreptate. Probabil că sinceritatea aprecierilor la adresa lui Arafat i-au acordat preopinentului de care discutăm, prin ricoşeu, un beneficiu (nemeritat?) de inocenţă. Şi da, este adevărat că este problema lui strict personală dacă are sau nu cugetul curat.
prefer sa ma gandesc la Cartarescu scriitorul si atat…poate ca sunt un “strut” si asta din cauza ca,de prea multe ori, omul din spatele scriitorului e taaare micut…
Înţeleg!
Mereu vor fi diferenţe între icoană şi iconar …