Despre “flecării”

Via doamna Corina și domnul Horia Dumitru Oprea  am ajuns a „ceti”, de la Institutul de Istorie “George Barițiu” al Academiei Române,  prin grija profesorului Lucian Nastasă, Jurnalul arheologului Teohari Antonescu:

< Protoiereul Atanasiu, cel decorat de Majestatea Sa Regele cu Steaua României, mi-a povestit o anecdotă foarte caracteristică, cu prilejul tăierii Bulevardului, în Bucureşti. „În ultimul timp atacul jurnalelor contra lui Pache [Emmanuel Protopopescu-Pache] ajunsese aşa de rău, urât, că Pache disperat şi dezgustat se dusese la Maiestatea Sa să-şi dea demisia.
– Iată Maiestate, vă rog să-mi primiţi demisia.
– Dar te ce, ce ai la tumneafoastră – şi aici părintele făcea o mimică foarte expresivă, imitând figura lui Carol.
-Uite, Maiestate, sunt atacat tare de ziare, mă insultă toţi din toate părţile, m-am desgustat.
Regele, care-i plac oameni gospodari şi lucrători «harnici» l-a îmbărbătat:
-Uf, tomnule Pache, ce om şi la tumneata? Te iei după flecăriile unor băieţaşi. Copiii numai unde este un pom roditor aruncă băţul, într-un copac fără roade, nu. >

***

Am gândit că omul Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen era un rar înțelept; câți din lumea asta, și atunci, și acum, nu se consideră “pom roditor”?
La câteva pagini distanță am dat de o zicală folosită pe la 1894: “Înțeleptul făgăduiește și nebunul trage nădejde.”

Am a dumiri dacă reciproca o fi valabilă …

Advertisement

Eine Frage der Perspektive

Odihna

Norocul de-a fi acolo unde se petrece indefinita stare dintre netihnă și tihnă …

Injoncţiunile homerice ale Epocii Traian Băsescu

Traian Băsescu, privit din perspectiva dialecticii originarului este strălucitul, unicul şi irepetabilul produs mental al profundei implicări hermeneutice şi exemplul ubicuu al învingerii dubitativei paramnezii mioritice pentru simpatizarea contrastelor, iubirii extremelor, afectate, iremediabil, de inautenticitate dar şi crispare, clasarea prezentului pe alternative fruste şi desăvârşite de paragina orchestrată luciferic unde orice loc boleşte metafizic şi se compromite în impotenţă intelectuală.
Conducătorul unui popor ce evident nu-l merită acesta este o erupţie, incredibilă şi benefică, de crize identitare, un joc de seducţii geniale, marcat de contaminare grandioasă ce nu ne confiscă opţiunile majore.
Profund afectat de primitivismul poporului său şeful statului este, însă, o celebrare a destinului ce promovează posibilitatea de construcţie consistentă a unei identităţi colective, un referent obligatoriu, ce ne va rămâne peste veacuri, al rostirii transfigurate de responsabilitate, vocaţie şi bun gust, trecând un capriciu invalid şi un rasfăţ deloc costisitor al istoriei produsului mental numit, îndeobşte, România dar care ar trebui considerat, fără doar şi fără poate, cu mai puţine scrupule academice sau convenţii profesorale  un interval mental cu larg potenţial soteriologic, o urzeala teandrică a Tradiţiei şi o remarcabilă ilustrare a ontologiei suprafeţei profunzimilor …

 —
Pe această temă, edulcorată cu pioşenii folcloristice şi tribulaţii imperios necesare, au mai scris, deocamdată:
Daniel Octavian Bejan, O zi portocalie
Gheorgehe Constantin, Omagiu Iubitului Conducător, Mare Reformator şi Machitor

Emascularea etică a pretinsului stăpân

Mă îngrozesc la gândul că un Tismăneanu (ori cine ştie ce alt portocalofil elitist măcinat de bizareria verbozităţii, cu sau fără papion) ar fi capabil, într-un acces de netribnicie stipendiată, să demonteze adevărul fundamental  înscris pe-o bucată banală de carton în Piaţă …

Imaginea: Facebook/ Monika Lungu

Băsescopatia

Sursa

Intervenţia cu boborul?

Un stereotip de orchestrare luciferico-portocalofilă a unei (cel puţin) structuri schizoide intens democratofobe aflată, cameleonic, într-o tâmpă (şi aş vrea să cred tardivă) tentativă de aggiornamento!

Poetul Zen şi disconfortul emotiv al camarilei

Mircea Cărtărescu (Cărtărăscu pentru Băsescu) comite o tentativă de disidenţă apofantică în Locomotva inversată din oficios:

< Preşedintele Băsescu face în ultimul timp greşeli peste greşeli, se comportă ca o navă în derivă, fapt care, dacă nu mai poate afecta destinul său politic, încheiat oricum o dată cu mandatul, afectează dreapta românească şi partidul pe care l-a creat cândva, PDL-ul. Locomotiva a rămas la fel de energică, dar şi-a inversat mersul: acum trage înapoi cu aceeaşi forţă cu care odată împingea înainte. Cine nu observă acest lucru, îl va observa când va fi prea târziu.>
 
Ce pare să uite stelarul contemporan în aiurita şi aiuritoarea lui interpretare sunt câteva aspecte fundamentale:
– Prim-“Preşedintele Băsescu” a făcut tot timpul greşeli peste greşeli, multe cu iz penal, dincolo cu mult de blânduţul “în ultimul timp”;
– Prim-“Preşedintele Băsescu” nu se comportă ca o navă în derivă ci s-a comportat ca o navă în derivă dintotdeauna (poet, poet dar să omiţi şi  trecutul glorios în secta securisto-comunistă nu e levantin)
– Prim-“Preşedintele Băsescu” nu afectează dreapta românească pentru că la o analiză mai atentă şi echidistantă pretinsa dreapta actuală nu e mai mult decât un  monopol, cel al unei aşa-zisei drepte – care e de fapt o stângă liberal-(a)gnostică .
– Prim-“Preşedintele Băsescu” “şi partidul care l-a creat cândva, PDL-ul” e o altă tentativă de fentă jena(n)tă, PD-ul creat de Petre Roman şi ciupit de Băsescu a devenit “PDL-ul” prin sosirea (oficial i s-a spus comasare prin absorbţie) stolojaniano-feldmaniană a lui Nuţi Suprema (insuficient maturizată politic după gustul doamnei Sabina Fati) cu PLD-ul lui badea Flutur (fără oi, încă) după schimburi repetate de imprecaţii cu Tăriceanu, manipulatorul ostentativ, derivata locomotivă (era în 2007, unamuno, nebuno!) fiind de mult şeeef al statului iar PD-ul încă la dreapta de centru stânga …
 
Nu sufăr de amenzii lirico-isterico-istorice dar îl înţeleg pe acest exemplar dârz al postmodernismului doar în scrânşita exprimare: ” Cine nu observă acest lucru, îl va observa când va fi prea târziu.”
E un poetic, patetic, tardiv şi laş îndemn la a părăsi corabia constatând dar necontestând că locomobilul căpitan e şi beat şi nebun …

“România, ţară feudală, pre-modernă” (condescendenţa subminării)

Două fragmente dintr-o excepţională analiză publicată pe platoforma Critic Atac, în octombrie anul trecut şi  care-şi dovedeşte, fără pretenţii, veracitatea despre voracitatea mascatului feudalism mioritic, varianta absurd-portocalofilă,  în zilele în care, specialitatea camarilei, se consolidează o ţeapă mediatică destinată lui Ioan Niculae pentru tentative repetate de amnezie. Sau cum scria, indelibil,  domnul Constantin Gheorghe în Reaua-credinţă a anti-corupţiei: cazul Cluj : < Lumea se bucură degeaba. E vorba despre o reglare de conturi mafiotă, în care instituţiile statului fac oficiul de “killeri plătiţi”. S-a încins tărâţa în nişte unii sau ăia de fură arestaţi uitaseră tabla împărţirii, şi era nevoie de lecitina bulăului, pentru a le reveni memoria>…

Tu știi cu cine vorbeşti? Antropologia (in)egalităţii, Dan Ungureanu

<(…) Egalitatea antropologică e situaţia în care membrii unei comunităţi (Gemeinschaft, în sensul lui Tönnies) se percep unii pe alţii ca egali. Geert Hofstede, celebrul specialist în management cultural, a calculat indicele distanţei față de putere (PDI, power distance index). PDI măsoară autoritarismul. Țara cea mai egalitară este Israelul, cu un indice de 13, (Hofstede, 1985) urmată, previzibil, de Australia, Canada, Marea Britanie, SUA și țările scandinave (între 30 și 40). Într-un studiu independent, Angelica Neculăesei și Maria Tătărușanu au obţinut în 2008 pentru România un PDI de 82, care denotă un autoritarism accentuat.
Nu există nici o diferenţă între totalitarism și democraţie atunci cînd, antropologic, poporul are o mentalitate inegalitară, supus cu șefii și zbir cu subalternii.                Şi în totalitarism, și în democraţie există săli de aşteptare, poliţişti, vameşi, administraţii financiare și birouri de pensii. Şi în România comunistă, totalitară, şi în cea democratică, secretarele, birocraţii și poliţiştii sînt arţăgoşi și brutali, în cel mai bun caz condescendenţi. Intelectualii români cei mai mediatici ignoră cu dispreț egalitarismul din viaţa politică și din lumea universitară occidentală, și elogiază elitismul. Elitismul e doar expresia, în cultură, a mentalităţii autoritare. E interzis să-ţi exprimi dezacordul cu superiorul (…).
(…) Inegalitatea din România nu e provocată de polarizarea veniturilor. Cele două fenomene merg în paralel, și au aceeași cauză : mentalitatea autoritară. 1789, anul Revoluției franceze, marchează limita între două epoci : epoca feudală, în care puterea e cea care aduce avere (nobilul, seniorul feudal, e bogat fiindcă e nobil, și nu invers) ; după 1789, epoca burgheză, în care averea e cea care aduce putere (averea permite plata unei campanii electorale).
România e, încă, o ţară feudală, pre-modernă : legătura unor mici întreprinzători cu reprezentanţii puterii le aduce contracte grase cu statul. Nu există în România altă resursă de venituri. >.

Nu există funcţia de “eu, ca şef de stat”! Şi nici de rostogolitor!

Conjugarea la aberativul băsescian continuă nestingherită şi (cel puţin) stingheritoare:

Am informat CE că România va adera la acordul de guvernanţă fiscală, dacă Parlamentul va hotărî altfel, e problema lui.

** Completez, mental, şi nu numai,  cu alt citat, recent, din opera lui Vodă: “La mulţi ani românilor de ziua Constituţiei!” …

Ar fi foarte grav, ne-am dovedi incapabili să înţelegem realităţile Europei şi nu aş vrea ca România să aibă o asemenea apreciere.

** Mie unuia, şi sunt convins că nu sunt singurul, îmi este indiferentă aprecierea Europei, interpretată, agonic, în “aiuritor vertij al pluralităţii şi violente erupţii de crize identitare”, de Traian Băsescu …

Intenţia este sa împrumutăm cât mai putin. Şi aşa trebuie să împrumutăm 13,5 miliarde euro PENTRU A ROSTOGOLI datoriile anterioare.

** Colosală viziune (şi plastică de restul) a rostogolirii datoriilor; parcă-l văd, sisific, cu tricoul marinăresc, având mânecile suflecate, extenuat dar refuzând odihna, trudind, anonim şi însingurat, vorba elitiştilor camarilei,  înfruntând eroic “produsele mentale ale neimplicării hermeneutice” întru propăşirea pactului EuroPlus …

Eu mi-am asumat informarea Comisiei că România va adera la acest acord. Dacă Parlamentul va hotărî altfel, este problema Parlamentului, dar eu, ca şef de stat, nu puteam să am altă abordare, ştiind şi înţelegând foarte bine care erau riscurile …

** Ba pute, genial conducător, pute infernal puterea şi democratura aferentă!

Întâmplător sau nu, cuvântul zilei propus de cei de la DEXONLINE este ablutomanie. E ceea ce face, visceral, cu sistemul neurovegetativ dat pe dos, această istorică şi isterică nenorocire bipedă! 

Parastasul Constituţiei

Astăzi ar trebui să se sărbătorească şi probabil se va şi simula, din nevoia nătângă de imagine a formei fără fond şi a simulacrului de reformă fără formă,  Ziua Constituţiei României …
Am găsit o întrebare cu adevărat adâncă: Ce semnificaţii mai are această zi?
Am ştiut răspunsul pe loc. Un praznic sub semnul penibilei declaraţii rostite, prin devoalarea unei nebăunuite voluptăţi aproximative în a se confunda cu-n lacheu, de recentul “al doilea om în stat”, vechiul (vechilul portocalofil, că tot se potriveşte) Vasile Blaga: Dacă Băsescu n-ar fi fost, nu ştiu dacă noi am mai fi existat
M-am durut de acest mizerabil şi exclusivist “noi” al tagmei sfertodocţilor, infamilor şi abjecţilor care-şi locuiesc, mai mult decât confortabil şi cu mult mai mult decât mult profitabil, portocalosfera, împăr(ă)ţind, scrisa vine, cu ceilalţi “noi” o Constituţie (t)ratată mitocăneşte, hăhăită, acţiune sintetizată, în tuşe groase, de Mugur Ciuvică, “Preşedintele n-a încălcat Constituţia, a violat-o cu perversiuni!”  …
„Prim şeeeful statului”  a acelui “noi” ameninţat cu extincţia şi, din păcate,  a celuilalt “noi”, pândiţi “cu grăbire”, paradoxal, tot de sucombare, a pângărit-o, patologic, unde, cum şi unde i s-a năzărit dar nu singur ci ajutat entuziast sau ignorat cu celeritate în aplauzele cointeresate ale camarilei, dublate, prin suscitare şi, după caz, resuscitare, de-i mai spune reevaluare, de ţistuielile care metafizice, care simbolul vegetal al supremei blonde, care severo-fluturate, care cărtărescien-patapieviecine, care progresist oprea fără oprire, care, înfiorător de des, “Az a szép, akinek a szeme kék ”, la margine de şantaj, că altfel ambele Uniuni este deranjat …

Nu avem de aniversat ci de comemorat o stare despre care a scris, şi pe care a descris-o magistral, Valentin Nicolau: Înjurăturile şi tăcerile unui popor umoristic şi răbdător

“Jos reacţiunea! Sus boborul!” (darea creerului de pereţii capului)

Portocalosfera şi glumeţii ei himerici …

HOTNEWS titrează fioros Pedelistii, năuciţi de cazul Apostu. Cum au reacţionat liderii PDL şi detaliază cu dezacordurile de rigoare:

<Reţinerea primarului Clujului şi acuzatiile de trafic de influenţă care planeză asupra preşedintele CJ, Maramures, Mircea Man i-au năucit pe democrat liberali. La nivel oficial pedeliştii declară ca justiţia îşi face treaba iar procurorii nu sunt înregimentaţi politic aşa cum acuză USL. Neoficial, liderii din teritoriu au înroşit telefonele la centru să întrebe ce se întampla. Conducerea centrală a făcut zid comun în jurul lui Emil Boc şi susţin că chiar dacă premierul l-a susţinut puternic şi l-a girat pe Sorin Apostu ăn funcţia de primar, nu are nicio legatură cu activităţile acestuia. Surse democrat liberale au declarat pentru Hotnews.ro ca vestea arestării primarului Clujului a creat un adevarat haos în interiorul PDL.>
 
Hai să ne păstrăm, pozitiv, sobrietatea. E o scurtă reglare de conturi şi o uriaşă (mă rog, la dimensiunile mioritice) perdea de fum care să mascheze viitoarele colinde în clinchet de cătuşe de partea cealaltă a baricadei, acolo unde sunt cei ce nu atât că susţin, corect, că înregimentarea politică a justiţiarilor e penibil de evidentă ci nu-l acceptă pe Zeus…
 
Scrisa nemuritorului I.L. Caragiale, în Decadenţă:
Astăzi, ce avem? Desbateri, desbateri și iar desbateri. Foarte mulţumim de întrunirile dv.
Eu nu cer dela orator să mă lumineze – Îi pretind să mă’ncălzească. Oratorul trebue să vină la tribună fioros ca un leu, și când o striga odată Fraaţilor ! să mă facă pe mine, fratele lui, să sar din loc. El n’are voie să spună nimic dela tribună; dar trebue să mă’nfierbinte; să mă asude; să nu-mi dea pas să mai judec; să mă aiurească; să mă clatine fără a mă lăsa să răsuflu; să-mi dea creerul de pereţii capului prin salturi enorme de propoziții, chiar ilogice, chiar absurde, stupide dacă e nevoie, numai să fie calde și spontanee, până m’o năuci, până m’o face să scrâșnesc din dinți și să strig ca un turbat: sus poporul! Iată ce înțeleg eu prin orator. S’a pierdut astăzi, din nenorocire această școală mare:
Jos reacţiunea! Jos ciocoii! Sus libertatea, egalitatea și fraternitatea! Sus boborul!