Despre “flecării”


Via doamna Corina și domnul Horia Dumitru Oprea  am ajuns a „ceti”, de la Institutul de Istorie “George Barițiu” al Academiei Române,  prin grija profesorului Lucian Nastasă, Jurnalul arheologului Teohari Antonescu:

< Protoiereul Atanasiu, cel decorat de Majestatea Sa Regele cu Steaua României, mi-a povestit o anecdotă foarte caracteristică, cu prilejul tăierii Bulevardului, în Bucureşti. „În ultimul timp atacul jurnalelor contra lui Pache [Emmanuel Protopopescu-Pache] ajunsese aşa de rău, urât, că Pache disperat şi dezgustat se dusese la Maiestatea Sa să-şi dea demisia.
– Iată Maiestate, vă rog să-mi primiţi demisia.
– Dar te ce, ce ai la tumneafoastră – şi aici părintele făcea o mimică foarte expresivă, imitând figura lui Carol.
-Uite, Maiestate, sunt atacat tare de ziare, mă insultă toţi din toate părţile, m-am desgustat.
Regele, care-i plac oameni gospodari şi lucrători «harnici» l-a îmbărbătat:
-Uf, tomnule Pache, ce om şi la tumneata? Te iei după flecăriile unor băieţaşi. Copiii numai unde este un pom roditor aruncă băţul, într-un copac fără roade, nu. >

***

Am gândit că omul Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen era un rar înțelept; câți din lumea asta, și atunci, și acum, nu se consideră “pom roditor”?
La câteva pagini distanță am dat de o zicală folosită pe la 1894: “Înțeleptul făgăduiește și nebunul trage nădejde.”

Am a dumiri dacă reciproca o fi valabilă …

Advertisements

Eine Frage der Perspektive


Odihna

Norocul de-a fi acolo unde se petrece indefinita stare dintre netihnă și tihnă …

Injoncţiunile homerice ale Epocii Traian Băsescu


Traian Băsescu, privit din perspectiva dialecticii originarului este strălucitul, unicul şi irepetabilul produs mental al profundei implicări hermeneutice şi exemplul ubicuu al învingerii dubitativei paramnezii mioritice pentru simpatizarea contrastelor, iubirii extremelor, afectate, iremediabil, de inautenticitate dar şi crispare, clasarea prezentului pe alternative fruste şi desăvârşite de paragina orchestrată luciferic unde orice loc boleşte metafizic şi se compromite în impotenţă intelectuală.
Conducătorul unui popor ce evident nu-l merită acesta este o erupţie, incredibilă şi benefică, de crize identitare, un joc de seducţii geniale, marcat de contaminare grandioasă ce nu ne confiscă opţiunile majore.
Profund afectat de primitivismul poporului său şeful statului este, însă, o celebrare a destinului ce promovează posibilitatea de construcţie consistentă a unei identităţi colective, un referent obligatoriu, ce ne va rămâne peste veacuri, al rostirii transfigurate de responsabilitate, vocaţie şi bun gust, trecând un capriciu invalid şi un rasfăţ deloc costisitor al istoriei produsului mental numit, îndeobşte, România dar care ar trebui considerat, fără doar şi fără poate, cu mai puţine scrupule academice sau convenţii profesorale  un interval mental cu larg potenţial soteriologic, o urzeala teandrică a Tradiţiei şi o remarcabilă ilustrare a ontologiei suprafeţei profunzimilor …

 —
Pe această temă, edulcorată cu pioşenii folcloristice şi tribulaţii imperios necesare, au mai scris, deocamdată:
Daniel Octavian Bejan, O zi portocalie
Gheorgehe Constantin, Omagiu Iubitului Conducător, Mare Reformator şi Machitor

Emascularea etică a pretinsului stăpân


Mă îngrozesc la gândul că un Tismăneanu (ori cine ştie ce alt portocalofil elitist măcinat de bizareria verbozităţii, cu sau fără papion) ar fi capabil, într-un acces de netribnicie stipendiată, să demonteze adevărul fundamental  înscris pe-o bucată banală de carton în Piaţă …

Imaginea: Facebook/ Monika Lungu

Băsescopatia


Sursa

Intervenţia cu boborul?

Un stereotip de orchestrare luciferico-portocalofilă a unei (cel puţin) structuri schizoide intens democratofobe aflată, cameleonic, într-o tâmpă (şi aş vrea să cred tardivă) tentativă de aggiornamento!

Poetul Zen şi disconfortul emotiv al camarilei


Mircea Cărtărescu (Cărtărăscu pentru Băsescu) comite o tentativă de disidenţă apofantică în Locomotva inversată din oficios:

< Preşedintele Băsescu face în ultimul timp greşeli peste greşeli, se comportă ca o navă în derivă, fapt care, dacă nu mai poate afecta destinul său politic, încheiat oricum o dată cu mandatul, afectează dreapta românească şi partidul pe care l-a creat cândva, PDL-ul. Locomotiva a rămas la fel de energică, dar şi-a inversat mersul: acum trage înapoi cu aceeaşi forţă cu care odată împingea înainte. Cine nu observă acest lucru, îl va observa când va fi prea târziu.>
 
Ce pare să uite stelarul contemporan în aiurita şi aiuritoarea lui interpretare sunt câteva aspecte fundamentale:
– Prim-“Preşedintele Băsescu” a făcut tot timpul greşeli peste greşeli, multe cu iz penal, dincolo cu mult de blânduţul “în ultimul timp”;
– Prim-“Preşedintele Băsescu” nu se comportă ca o navă în derivă ci s-a comportat ca o navă în derivă dintotdeauna (poet, poet dar să omiţi şi  trecutul glorios în secta securisto-comunistă nu e levantin)
– Prim-“Preşedintele Băsescu” nu afectează dreapta românească pentru că la o analiză mai atentă şi echidistantă pretinsa dreapta actuală nu e mai mult decât un  monopol, cel al unei aşa-zisei drepte – care e de fapt o stângă liberal-(a)gnostică .
– Prim-“Preşedintele Băsescu” “şi partidul care l-a creat cândva, PDL-ul” e o altă tentativă de fentă jena(n)tă, PD-ul creat de Petre Roman şi ciupit de Băsescu a devenit “PDL-ul” prin sosirea (oficial i s-a spus comasare prin absorbţie) stolojaniano-feldmaniană a lui Nuţi Suprema (insuficient maturizată politic după gustul doamnei Sabina Fati) cu PLD-ul lui badea Flutur (fără oi, încă) după schimburi repetate de imprecaţii cu Tăriceanu, manipulatorul ostentativ, derivata locomotivă (era în 2007, unamuno, nebuno!) fiind de mult şeeef al statului iar PD-ul încă la dreapta de centru stânga …
 
Nu sufăr de amenzii lirico-isterico-istorice dar îl înţeleg pe acest exemplar dârz al postmodernismului doar în scrânşita exprimare: ” Cine nu observă acest lucru, îl va observa când va fi prea târziu.”
E un poetic, patetic, tardiv şi laş îndemn la a părăsi corabia constatând dar necontestând că locomobilul căpitan e şi beat şi nebun …

“România, ţară feudală, pre-modernă” (condescendenţa subminării)


Două fragmente dintr-o excepţională analiză publicată pe platoforma Critic Atac, în octombrie anul trecut şi  care-şi dovedeşte, fără pretenţii, veracitatea despre voracitatea mascatului feudalism mioritic, varianta absurd-portocalofilă,  în zilele în care, specialitatea camarilei, se consolidează o ţeapă mediatică destinată lui Ioan Niculae pentru tentative repetate de amnezie. Sau cum scria, indelibil,  domnul Constantin Gheorghe în Reaua-credinţă a anti-corupţiei: cazul Cluj : < Lumea se bucură degeaba. E vorba despre o reglare de conturi mafiotă, în care instituţiile statului fac oficiul de “killeri plătiţi”. S-a încins tărâţa în nişte unii sau ăia de fură arestaţi uitaseră tabla împărţirii, şi era nevoie de lecitina bulăului, pentru a le reveni memoria>…

Tu știi cu cine vorbeşti? Antropologia (in)egalităţii, Dan Ungureanu

<(…) Egalitatea antropologică e situaţia în care membrii unei comunităţi (Gemeinschaft, în sensul lui Tönnies) se percep unii pe alţii ca egali. Geert Hofstede, celebrul specialist în management cultural, a calculat indicele distanţei față de putere (PDI, power distance index). PDI măsoară autoritarismul. Țara cea mai egalitară este Israelul, cu un indice de 13, (Hofstede, 1985) urmată, previzibil, de Australia, Canada, Marea Britanie, SUA și țările scandinave (între 30 și 40). Într-un studiu independent, Angelica Neculăesei și Maria Tătărușanu au obţinut în 2008 pentru România un PDI de 82, care denotă un autoritarism accentuat.
Nu există nici o diferenţă între totalitarism și democraţie atunci cînd, antropologic, poporul are o mentalitate inegalitară, supus cu șefii și zbir cu subalternii.                Şi în totalitarism, și în democraţie există săli de aşteptare, poliţişti, vameşi, administraţii financiare și birouri de pensii. Şi în România comunistă, totalitară, şi în cea democratică, secretarele, birocraţii și poliţiştii sînt arţăgoşi și brutali, în cel mai bun caz condescendenţi. Intelectualii români cei mai mediatici ignoră cu dispreț egalitarismul din viaţa politică și din lumea universitară occidentală, și elogiază elitismul. Elitismul e doar expresia, în cultură, a mentalităţii autoritare. E interzis să-ţi exprimi dezacordul cu superiorul (…).
(…) Inegalitatea din România nu e provocată de polarizarea veniturilor. Cele două fenomene merg în paralel, și au aceeași cauză : mentalitatea autoritară. 1789, anul Revoluției franceze, marchează limita între două epoci : epoca feudală, în care puterea e cea care aduce avere (nobilul, seniorul feudal, e bogat fiindcă e nobil, și nu invers) ; după 1789, epoca burgheză, în care averea e cea care aduce putere (averea permite plata unei campanii electorale).
România e, încă, o ţară feudală, pre-modernă : legătura unor mici întreprinzători cu reprezentanţii puterii le aduce contracte grase cu statul. Nu există în România altă resursă de venituri. >.