Baza premiselor de bază

Hans-Peter Friedrich (CSU) doreşte împiedicarea unei aderări rapide a Bulgariei şi României la spaţiul Schengen, bla, bla mai la vale și hop iar la deal, cum că “extinderea spaţiului Schengen va fi acceptată de către cetăţenii noştri numai în condiţiile în care sunt asigurate premisele de bază” și iar bla, bla, bla pe der Spiegel im Spiegel de consecință …
Nimic nou sub soarele european și nu cred idioțenia cu, vezi Marx, acceptul cetățenilor Helmuth, Walter sau Hermann pe care-i doare fix în bretele de politica popularilor europeni …
Dar îndârjirea asta germană, marcată anost, mascată prost, mi-a amintit de-un sarcasm aparținând lui Bertrand Russell asupra uzanțelor științifice din 1927: “Animalele studiate de americani se năpustesc aproape nebunește cu o incredibilă agitație și energie, iar la sfârșit obțin întâmplător rezultatul dorit. Animalele observate de germani stau liniștite și gândesc, iar la sfârșit dezvoltă soluția din conștiința lor lăuntrică.” 

Spațiu Schengen pentru conștiințe lăuntrice o fi ?

Portocaleza (in)formativă şi “jun(ă) sunt, de nimeni nu depand”

La TVR, cum altfel, unde altundeva, premierul (secund) fiind întrebat dacă a primit vreo propunere concretă din partea democrat-liberalilor de a intra în PDL.:
 
< Nu. Chiar nu! Nici nu cred că ar fi fost cazul. De altfel, nimeni nu a consimţit că este neapărat nevoie de aşa ceva. Dar vreau să vă spun ceva: sunt independent atâta timp cât doresc să fiu independent. Nu înseamnă că la un moment nu pot să-mi asum culorile politice pe care simt că le pot reprezenta cel mai bine. Am o libertate de opţiune enormă.>

Pare-se că faza sfioşeniei feciorelnice a trecut, domnul devine din ce în ce mai activ (vocal), nu-şi pune-n minte (formularea îi aparţine) să-şi pună în minte (completarea-mi e necesară) dacă-i ba Pardemocratlberal, ba Pardemocratlberal în pantalonii de camuflaj ai Mişcării Populare (de la Cristi Milla: Un vânător intră într-un magazin de profil şi întreabă: Pantaloni de camuflaj aveţi? Avem, dar nu-i găsim!), începe a însuma (asumările), descoperă (acoperind) că nimic nu se poate construi pe aer (adânc, adânc de tot), începe a semăna cu pupăza din textul remarcabil al celor de la Ceaşca de Cultură (simptomatic, idiosincrazia dilematică îşi reverberează atenuant ecourile absconse protoarmonice din spatele semitranscendent şi disonant al obscurantismului incandescent de sorginte medievală), e ferm (înfipt) şi-şi propune (asertiv) obţinerea de efecte sociale scontate, de mirare nu-i, la o (cel puţin) adică, Partidul Comunist Român, aşa vai de steaua lui cum era, considera (întrebaţi-l pe Cristian Preda!) Uniunea Tineretului Comunist un uriaş rezervor de viitoare potente cadre dar, aproape firesc în nefirescul complet şi cumplit mioritic, în percepţia publică şi nu numai, domnul în cauză nu se poate îndepărta, momentan, de condiţia lui unică de ţuţăr al lui Băsescu  …
Nu mă trag de brăcinar cu una din stelele actuale ale politicii dâmboviţene dar ezit să concluzionez între “Nu e în chestie!”(cum spunea Titu Maiorescu) şi “A se slăbi, monşer!” (cum am aflat de la expertul oftalmoftolog, bunul domn Vasile Gogea că o reteza, neîndurător, nemuritorul nenea Iancu) …

Injoncţiunile homerice ale Epocii Traian Băsescu

Traian Băsescu, privit din perspectiva dialecticii originarului este strălucitul, unicul şi irepetabilul produs mental al profundei implicări hermeneutice şi exemplul ubicuu al învingerii dubitativei paramnezii mioritice pentru simpatizarea contrastelor, iubirii extremelor, afectate, iremediabil, de inautenticitate dar şi crispare, clasarea prezentului pe alternative fruste şi desăvârşite de paragina orchestrată luciferic unde orice loc boleşte metafizic şi se compromite în impotenţă intelectuală.
Conducătorul unui popor ce evident nu-l merită acesta este o erupţie, incredibilă şi benefică, de crize identitare, un joc de seducţii geniale, marcat de contaminare grandioasă ce nu ne confiscă opţiunile majore.
Profund afectat de primitivismul poporului său şeful statului este, însă, o celebrare a destinului ce promovează posibilitatea de construcţie consistentă a unei identităţi colective, un referent obligatoriu, ce ne va rămâne peste veacuri, al rostirii transfigurate de responsabilitate, vocaţie şi bun gust, trecând un capriciu invalid şi un rasfăţ deloc costisitor al istoriei produsului mental numit, îndeobşte, România dar care ar trebui considerat, fără doar şi fără poate, cu mai puţine scrupule academice sau convenţii profesorale  un interval mental cu larg potenţial soteriologic, o urzeala teandrică a Tradiţiei şi o remarcabilă ilustrare a ontologiei suprafeţei profunzimilor …

 —
Pe această temă, edulcorată cu pioşenii folcloristice şi tribulaţii imperios necesare, au mai scris, deocamdată:
Daniel Octavian Bejan, O zi portocalie
Gheorgehe Constantin, Omagiu Iubitului Conducător, Mare Reformator şi Machitor

Incompatibilitatea cu penibilitatea

Avea şi are dreptate domnul Dorin Tudoran (şi) în ceea ce priveşte noua platformă de comentarii România de la zero când scria:

< Daţi o şansă tinerilor jurnalişti, citindu-i. Daţi o şansă unei altfel de clase politice, spunându-i celei de azi, Lasă-ne! Votaţi, în fiecare zi, cu viitorul, altfel veţi pendula, dus-întors, doar între trecut şi prezent — nimic altceva decât un trist trecut continuu.
Totul e de făcut şi asta include şi desfăcutul celor prost făcute în ultimii peste douăzeci de ani. Nu e deloc uşor, dar mergând înainte cum s-a mers până acum, curând va deveni imposibil de făcut ceva împotriva nefirescului ce a pus stăpânire pe România.
Mergeţi pe mâna celor mai tineri.
Când le vorbiţi, gândiţi-vă la tot ce nu aţi făcut până azi şi le va fi mai uşor să înţeleagă ce au de făcut. Scutiţi-i de sfaturi. Altfel riscaţi să vă întrebe, pe bună dreptate, ”De ce nu aţi făcut voi toate cele pe care le aşteptaţi de la noi?” >

Un devastator exemplu îl oferă diferenţa dintre două analize. Prima, excelentă şi echidistantă: Moartea domnului Reformescu? Faţă în faţă cu eşecul: ce (mai) urmează dupa noaptea bastoanelor lungi, semnată de Vlad Stoicescu unde centrul de greutate mi se pare fraza:

< Piaţa a început să fiarbă în momentul în care oamenii au simţit că politica le invadează şi ultimul spaţiu de autonomie: acela al competenţei tăcute şi eficiente, cu efecte durabile şi zgomote puţine. Cazul Arafat a servit drept paradigma despre cum statul de drept se transformă într-un stat nedrept prin simpla voinţă a unui om.  Sunt zeci, sute de mii de Raed Arafat în România. Nu-i credeţi atat de naivi încât să-şi imagineze ţara ca pe studioul principal al Antenelor, cu Dan Voiculescu invitat de vază. Exista o şansă ca dictatura propriei voinţe, pentru că despre ea este vorba, să se apropie de final. Oricât de reformistă ar fi, dictatura oamenilor nu poate promite mai mult decat dictatura legilor. Iar în Piaţă se învaţă deja alfabetul acesta care le va aduce multora sfârşitul. În ultimă instanţă, compromisurile făcute în ultimele zile de actuala guvernare stau mărturie pentru faptul că exista posibilitatea reformării sistemului. De jos în sus. Înspaimântător, nu-i aşa, domnilor? >

A doua analiză, spăimoasă, cu moft şi grele paramnezii, căutând, nătâng, a justifica nejustificatul, Un inventar rapid de vinovăţii, Andrei Pleşu:

< Ce nu se spune: că nu doar România are probleme, ci planeta, că nici un guvern cu capul pe umeri n-ar fi putut lua măsuri radical diferite de cel actual, decît cu riscul de a înrăutăţi situaţia, că avem un trecut de frustrări, un prezent de umilinţe şi lipsuri, dar nici o reprezentare despre viitorul apropiat. Nimeni nu ştie care e pasul următor după eventuala satisfacere a dorinţelor străzii. USL? Haos? Salvator providenţial?
Un lucru e cert. Cei care prin pieţe sau la televizor se luptă cu „dictatura“ nu suportă să fie contrazişi. Dacă strigi – cum a încercat un euforic – că nu vrei să cadă guvernul, mănînci bătaie. Aşa se trece de la dictatura burghezo-moşierească la dictatura proletariatului.>

Iar Piaţa Universităţii şi extensiile acesteia răspândite, cardinal, peste tot, contrazic, literă cu literă, falsul inventar de culpabilităţi văzute de-un, din păcate, colaboraţionist ce s-ar vrea colaborator.

Sursa foto: Epistole pentru Zeus

Blestemul deficitului de atenţie şi tendinţa manelizării

Domnul Gheorghe Constantin sesizează extrem de corect pericolul potenţial în De ce n-o să se întâmple nimic după Piaţa Universităţii:

< Lucrurile sunt simple: pentru noi contează amănuntele, în detrimentul esenţei. Esenţa, în cazul protestelor din ultimele zile, era(este) proasta guvernare. Amănuntele: câţi au fost sau n-au fost în piaţă, faptul că unii sau alţii au fost prinşi cu iarbă sau l-au huiduit pe nu ştiu care politician capiu, rătăcit prin zonă, de ce tace băsescu sau de ce vorbeşte(prostii) boc au ţinut capul de afiş al dezbaterilor. Proasta guvernare, nu. Care înseamnă mai mult decât calitatea mizerabilă a celor care ne conduc acum. Înseamnă calitatea instituţiilor şi a ideilor, a politicilor publice, a legilor şi procedurilor, relaţiile dintre instituţii şi cetăţeni, calitatea dialogului social. >
 
Hotnews, departe de-a fi proşti ci doar nemernici cât încape pune accent pe mesajul acesta de tâmpă egalitate:

încercând să bagatelizeze lălăind esenţa (admit că pentru ei perspectiva este înfiorătoare dar şi meritată) faptului că PDminusL este doar debaraua acestui nene care a reuşit să înglobeze într-o cumplita (portocalo)sferă, fără doar şi fără poate,  actuala guvernare:

Chintesenţa este, paradoxal, la vedere.
Băsescu Traian nu are (şi sper să nu mai aibă vreodată) egal.
Pleacă accest accident al istoriei, cei aflaţi în contiguitatea lui dispar, alături de următoarea disperat apărată, urmaşa supremă şi blondă, în plan imediat secund iar, pe portocaliu de consecinţă, şi coborâtorii, descendenţii, odraslele, progeniturile, viţele şi vlăstarele, pe scurt, pleacă impostorii unei pseudodrepte confiscate prin escrocherie!
Vor veni, probabil, istoria e plină de tăcute exemple, alţii …
Dar nu la asemenea aberante dimensiuni!

Fasonarea fasoanelor şi fandoselilor politrucilor

Două opinii echilibrate şi de mult bun simţ într-o ţară în care până mai ieri hiper-elitele ascundeau cu deznădejde, stipendiată generos, mentalităţile lor  contagioase, aroganţa lor era şi este dezagreabilă şi dizgraţioasă, “meritul creerii” (exprimare cărtăresciană) unei atmosfere  infecţioase le aparţinea şi încă le aparţine în totalitate, pestilenţialul, poftim, pestiferul, era şi este întins, hăhăit, peste tot şi toate de tonţi şi toante, integral legitimaţi doar de apartenenţa la agresiva şi impertinenta portocalosferă.

 Primul punct de vedere aparţine domnului DANIEL OCTAVIAN BEJAN, Nu puteţi voi fura, cât vă putem noi urî:

< Nu pot sa nu îmi amintesc care sunt sloganurile care ne-au adus aici: Să trăiţi bine! Să ne întoarcem la popor! De ce le e frică nu scapă! Vreme de şapte ani, Traian Băsescu şi-a făcut un ţel din sistematica atâţare a populaţiei împotriva instituţiilor statului, din instigarea la ură împotriva puterilor statului. Iar astazi se vede încolţit de tocmai monstrul pe care l-a născut şi hrănit.
O sintagmă este mereu repetată, când vine vorba de viitoarele alegeri: nu pot ei fura, cât puteţi voi vota. Mi se pare o prostie, am mai explicat de ce. “Nu puteţi voi fura, cât vă putem noi urî !” spunea cineva, privind cu silă penultimul discurs televizat al lui Traian Basescu. Asta explică ceea ce se întamplă acum în stradă.>

A doua socoată aparţine domnului Liviu Antonesei, Ce nu ştie opoziţia :

< Semnalul dat acum de poporul alegător – ba chiar şi de cel ne-alegător, că am văzut şi copii la mitingul de azi de la Iaşi – nu este adresat exclusiv actualei puteri, ci întregii clase politice a momentului. Am ajuns unde am ajuns prin efortul tuturor politrucilor noştri, fie că a fost succesiv, fie că, adesea, lucrurile s-au manifestat într-o simultaneitate de rău augur. Clasa politică actuală e pe cale să se ducă dracului. Vor rezista partidele care se vor dovedi capabile de o reformă internă rapidă şi de o schimbare reală a „mutrelor”. Cele ce se vor dovedi incapabile, se vor duce naibii. Nici un motiv de îngrijorare – o societate trezită „din somnul cel de moarte”, va şti să-şi creeze altele, ba chiar pe o cale mai sănătoase decît pînă acum, adică de jos în sus! >

În dimineaţă, la radio, l-am ascultat, înfuriat, pe premierul secund lălăind despre revelaţia-i personală cum că dialogul şi nu cărămida este singura cale “cât mai mare” de rezolvare a problemelor..
Refuz să accept că lacheul perfect, cel ce-a aruncat în aer definiţia obedienţei, poate avea asemenea aberante pretenţii

“Meritul creerii” (depeizarea aprozarismului elitist)

Sensul vremuirii şi învremuirii mioritice în din ce în ce mai neaoşa democratură îl determină şi pe Rabbi să nu-şi dea “bine seama ce anume se întâmplă” în Nimic.

Contextual, în dimineaţa aceasta căutând desluşiri privind exortativul citeam despre funcţiunile limbajului …
Şi am găsit o istorioară relatată de Roman Jakobson.

< Un fost actor de la teatrul „Stanislavski” din Moscova mi-a povestit că la o repetiţie a fost rugat de celebrul director să formeze patruzeci de mesaje diferite din expresia сегодня вечером (astă-seară) prin diversificarea nuanţei expresive. El a întocmit o listă cu vreo patruzeci de situaţii emoţionale, apoi a pronunţat cuvintele respective conform fiecărei situaţii, iar publicul urma să recunoască situaţia numai din schimbările de intonaţie a celor două cuvinte. Pentru cercetările noastre consacrate descrierii şi analizei limbii ruse contemporane (sub auspiciile Fundaţiei Rockefeller), am rugat pe acest actor să repete „testul” lui Stanislavski. El a notat circa cincizeci de situaţii în care se articula aceeaşi propoziţie eliptică şi „a modelat” pe baza lor cincizeci de mesaje corespunzătoare, înregistrate pe bandă. Majoritatea mesajelor au fost corect şi nuanţat „decodate” de ascultătorii moscoviţi. Cred că nu este nevoie să mai adaug că toate aceste indicaţii emotive pot fi uşor analizate din punct de vedere lingvistic. >

E greu de spus şi scris câte nuanţe expresive, intonaţii intuitive, indicaţii emotive,  propoziţii eliptice au fost formulate, corect şi nuanţat codate sau decodate ieri, culminând cu-n încă nedesluşit ieri-seară …

Cert este că locomotiva Cărtărăscului a refuzat ireverenţios să-şi asume răspunderea nemerniciei şi în plus a declinat invitaţia la o indispensabilă baie de mulţime aflată la doi paşi de studioul lui personal de televiziune …

Poetul Zen şi disconfortul emotiv al camarilei

Mircea Cărtărescu (Cărtărăscu pentru Băsescu) comite o tentativă de disidenţă apofantică în Locomotva inversată din oficios:

< Preşedintele Băsescu face în ultimul timp greşeli peste greşeli, se comportă ca o navă în derivă, fapt care, dacă nu mai poate afecta destinul său politic, încheiat oricum o dată cu mandatul, afectează dreapta românească şi partidul pe care l-a creat cândva, PDL-ul. Locomotiva a rămas la fel de energică, dar şi-a inversat mersul: acum trage înapoi cu aceeaşi forţă cu care odată împingea înainte. Cine nu observă acest lucru, îl va observa când va fi prea târziu.>
 
Ce pare să uite stelarul contemporan în aiurita şi aiuritoarea lui interpretare sunt câteva aspecte fundamentale:
– Prim-“Preşedintele Băsescu” a făcut tot timpul greşeli peste greşeli, multe cu iz penal, dincolo cu mult de blânduţul “în ultimul timp”;
– Prim-“Preşedintele Băsescu” nu se comportă ca o navă în derivă ci s-a comportat ca o navă în derivă dintotdeauna (poet, poet dar să omiţi şi  trecutul glorios în secta securisto-comunistă nu e levantin)
– Prim-“Preşedintele Băsescu” nu afectează dreapta românească pentru că la o analiză mai atentă şi echidistantă pretinsa dreapta actuală nu e mai mult decât un  monopol, cel al unei aşa-zisei drepte – care e de fapt o stângă liberal-(a)gnostică .
– Prim-“Preşedintele Băsescu” “şi partidul care l-a creat cândva, PDL-ul” e o altă tentativă de fentă jena(n)tă, PD-ul creat de Petre Roman şi ciupit de Băsescu a devenit “PDL-ul” prin sosirea (oficial i s-a spus comasare prin absorbţie) stolojaniano-feldmaniană a lui Nuţi Suprema (insuficient maturizată politic după gustul doamnei Sabina Fati) cu PLD-ul lui badea Flutur (fără oi, încă) după schimburi repetate de imprecaţii cu Tăriceanu, manipulatorul ostentativ, derivata locomotivă (era în 2007, unamuno, nebuno!) fiind de mult şeeef al statului iar PD-ul încă la dreapta de centru stânga …
 
Nu sufăr de amenzii lirico-isterico-istorice dar îl înţeleg pe acest exemplar dârz al postmodernismului doar în scrânşita exprimare: ” Cine nu observă acest lucru, îl va observa când va fi prea târziu.”
E un poetic, patetic, tardiv şi laş îndemn la a părăsi corabia constatând dar necontestând că locomobilul căpitan e şi beat şi nebun …

“Totdeauna barbati cand analizeaza picioarele voastre”…

Am ezitat la titlu.
Vroiam să optez pentru “Posibil profil de votant român” şi am renunţat.

La Toţi pentru unu, categoria adolescenţi, o domnişoară, cred,  cu id-ul “iubire_3980” pune o întrebare adorabilă şi sunt consemnate şi două răspunsuri demenţiale, unul din partea lui “chelutzul”, celălalt “hombre”:

iubire_3980 întreabă:
Am pulpele de jos de la picioare mai groase,ce exercitiu imi recomandati sa fac zilnic?
Un link cu poze ori video va rog mult

chelutzul a răspuns:
pulpele de jos fiind gambele

hombre a raspuns:
Totdeauna barbati cand analizeaza picioarele voastre porneste de la gambe.
Personal gambele mai plinute ma atrag cel mai mult.

Nu mă deranjează vădita şi auiritoarea confuzie în care se scaldă cei trei conaţionali …
Mă deranjează că votează!
Şi gândesc că istoriile şi antecedentele heredocolaterale pot începe a fi de referinţă
şi când scrii, tâmp,  de gambe mai plinuţe dar şi când, croşetând între inconsecvenţe şi extravaganţe părereşti, pe socoteala altora, în a te împrumuta pentru a rostogoli alte împrumuturi (din vânzări) anterioare …