Iscusind dubitativul unui verdict

Oana Pellea, mai demult, la o conferinţă despre importanţa contextului, organizată la Bucureşti de AMROP (o companie de “executive search” care, scrie-s-ar, pune foarte mult accentul pe înţelegerea contextului înainte de a porni în căutarea candidatului ideal) povestea că Dem Rădulescu îşi întreba uneori studenţii: “De ce credeţi voi că toate personajele lui Cehov sunt aşa de, cum să vă spun, metafizice? De ce-şi pun atâtea întrebari, de ce se frământă neîncetat?
Şi continuă Oana Pellea: “după o clipă de gândire, răspunsurile curgeau, unele mai iscusite decât altele”.
<“Nu, dragii mei”, venea, după o vreme, verdictul profesorului care ştia, deja, răspunsul. “Știţi de ce? Pentru ca n-aveau serviciu.>

Şi mai demult, pe când “cetisem” relatarea şi acum nu mă abţin să nu mă întreb dacă fiind indentificat drept candidatul ideal şi contextualizat angajat îţi pierzi, oare, potenţialitatea stării metafizice?
Şi mai este ceva care m-a zgâriat şi acum şi atunci, categorisind-o, cu necesara deferenţă, ca uşor iritant autosuficientă, în formularea: “verdictul profesorului care ştia, deja, răspunsul” …
Dem Rădulescu ştia, pe cât era posibil, răspunsul lui. La întrebarea lui, din timpul altuia.
Despre Anton Pavlovici Cehov şi timpul său numai de bine dar e suficient să mă uit (şi să-i şi uit) la câţiva din conducerea Institutului Cultural Român, Horia-Roman Patapievici, membrul desemnat de Preşedintele României – Valeriu Turcan, membrul desemnat de primul-ministru – Gabriel Liiceanu, să nu-l omit pe Mircea Mihăieş, vicepreşedintele Comitetului Director şi să înţeleg că pusul (şi pulsul) întrebarilor, neîncetatele frământări (îndeosebi metafizicesc portocalofile) fac parte şi din apanajul celor cu(-n fel de) serviciu (eufemism pentru “camarila unei mentalităţi”) …

Partea bună a părţii rele este că transcendentul nu aparţine cuiva anume, fie că are, fie că nu are (că tot suntem la porţile Orientului) mansup …
Încă!