Corolarul Brânză

O majoră (şi sper, finală) criză de identitate alături de imensele deficite de reprezentativitate zgâlţâie, din / în toate direcţiile, actuala lăcustosferă …
Un exemplu minor, nici prolix, nici concis …

În “Revista presei” a celor de la Hotnews (unde altundeva?) se relatează că distinsul domn William Brînză (cine altul?), preşedintele PD(minus)L Diaspora (specialitatea, din câte reţin, de acum un an, a lui Baconschi), experimentând, nevoie mare, stilul tranşa(n)t, părereşte, cum şi cât crede de cuviinţă “Nu pot să-i părăsesc pe românii mei”. Am fost emoţionant (cam) foarte de înălţătoarea-i asigurare, mai ales că opţiunea-i este, pare-se, (i)revocabilă …
Uşor mai la vale sunt lăsat să aflu că “alesul românilor de pretutindeni” (ce modesto-pompoasă titulatură dar parcă -aluziv, abuziv?- intruzivă la adresa cotroceneanului, proprietar de drept şi fost stâng a acestui titlu ireductibil, aştept, însă, părerea lui Zăgrean şi conferinţa de presă a lui Boc) nu renunţă la colegiul din străinătate (ar fi fost culmea!) şi toate astea se petrec într- un interviu acordat gazetei de perete cu bulină (cine altcineva să găzduiască aşa ceva?), despre criza economică din Spania (pretutindeni-ul spaniol!), despre cum ar putea fi afectaţi românii de acolo (de unde rezultă că încă nu-s deşi sunt, uite o perspectivă magnilocventă de abordare filosofică sau, de ce nu, de abordare ideatică inedită), dar şi despre proiectele sale pe care le va susţine în continuare (reciproca nu e predictibilă) chiar dacă a trecut (vaaai! alt “carotat”, cum scria T.R.U. despre ce-a păţit bietul M.liniuţă R.U.) în Opoziţie  …

Înainte (ori, poate, înapoi) de a mă lasa păgubaş, mai citesc, încă o dată,  această aproape incredibilă concretizare a abstractului şi abstractizare a concretului: “NU POT SĂ-I PĂRĂSESC PE ROMÂNII MEI“.
Sublim! Nu ajunge, hai şi cu sinonime: desăvârșit, excepţional, extraordinar, formidabil, ideal, magistral, minunat, perfect, splendid, superb!
Aşa, parcă – parcă, se apropie, cât de cât, de ” lumea înconjurătoare, existentă în afara conştiinţei umane şi independentă de ea” …

Post scriptum
E aproape firesc, aflat sub percutantele şi eroicile influenţe brânziene, să manifest tendinţa (aiuritoare) de a da o fugă pe ţarina hermeneutică şi să declar, brusc aţos, că “nu pot să-mi părăsesc milioanele de cititori de pretutindeni” ale acestui blog dar îmi iau seama (şi urma, şi umbra), frânând, violent, în dezvoltarea acestei mostre, în manieră William mioriticul, de deşertăciune vanitoasă …
Adevăru-mi este că de (cele mai) multe ori risc (sunt exemple destule în blogosferă) să fiu (ceea ce nu e puţin, totuşi, formă de autoconsolare plăsmuitoare) singurul meu cititor!