La aniversarea unui “cot” de munte

“Eu am lucrat 2 ani de zile la Munchen, am facut o piesă şi am colindat toată Germania, jucând în germană. Mi se făcea dor de casă, mă urcam în tren, ajungeam la Viena, culorile începeau să descrească, din pastel să devină şterse. Ajungeam în groapa de gunoi care era România şi, după 2 săptămâni, îmi doream să mă întorc, din nou, la culorile pastelate. Cel mai bine era la jumătatea drumului. Nu ştiu ce se întâmpla, eu cred că locul de naştere lasă nişte amprente, nişte linii magnetice în noi. Unii dintre noi rămân legaţi, alţii se rup cu mare greutate, însă şi cu boli ireversibile. M-am uitat în panoplia oamenilor care au depăşit graniţele, toţi sunt atinşi. Sunt nişte linii magnetice cu care ne naştem şi trebuie să revii să te încarci. Acasă e cel mai bine, în căminul meu. Oriunde te-ai duce, oricât de bine ai fi primit, tot străin eşti, nu simţi cotul celui de alături.”

MARIN MORARU

Crimî fiscalî, uăi, baieti!

Nu mai cad de ceva vreme în capcana logică de a împărţi românii funcţie de care parte a referinţei, ocazionale sau nu, se află (un exemplu, aproape caraghios, citisem în dimineaţă, enunţat apodictic despre două Românii, diferenţa fiind făcută de abonamentele la Festivalul George Enescu) şi scriu doar atât: la Iaşi există (cel puţin) un nene funcţionar, înghesuit în strâmtoarea minţii lui, care vrea să impoziteze un biet premiu de 30 de lei primit de un băiat de nouă ani …
De nu credeţi, citiţi Bancul cu statuia: o abordare practică
Acelaşi întunecat, poate altul ori (nediscriminatoriu) vreo tanti se justifică, motivând:”în lege nu specifică foarte clar” …

De-abia acum se poate urca, încetişor şi cu pas cât de cât măsurat, către o semnificaţie: ţara în care, se include şi chiriaşul de la Trei Coceni, de cele mai multe ori “legea nu specifică foarte clar” …