Despre îngăduința întrebării

Solomon Marcus, Suntem victime ale unui sistem educaţional bolnav

– Cum au decurs întâlnirile acestea din școli?
– Multe au fost surprinzătoare. De pildă, am avut întâlniri cu copii de clasa a V-a la Liceul german, unde m-au întâmpinat aliniați și, în momentul în care am intrat, au spus toți in cor: „Noi suntem copii cuminți!“. Pentru că eu caut întotdeauna să pornesc dialogul de la ce spun ei, le-am zis: „Am uitat ce este un copil cuminte, vă rog să-mi amintțti“. Am început să culeg de la ei diverse definții ale copilului cuminte și, dintr-o dată, am pus degetul pe rană, pentru că o definiție suna așa: „Un copil cuminte este un copil care nu vorbește neîntrebat“. Aceasta definiție îți arată cat de nociv este sistemul nostru educațional! Unul dintre pariurile mele este să dezvoltam atitudinea interogativă în rândul elevilor, să-i învațăm pe copii să întrebe. Am fost în Finlanda în iunie și mi-a povestit un părinte că, având un copil la gradiniță, educatoarea i-a atras atentia că fiul lui pune prea puține întrebări și că nu e suficient de curios. La noi e situația inversă: se dezvoltă ideea, chiar dacă nu e explicit formulată, conform căreia atitudinea interogativa e un act de indisciplină. Un copil care pune o întrebare mai e tolerat, dar când pune a doua întrebare deja deranjează. Asta e situația la noi și în familie, și în scoală.

Am încă nădejdea că pot să-mi istorisesc propria poveste

Viaţa Românească, Nr. 9-10 / 2011 a publicat un articol cuceritor prin tema (alesă fără teamă)  Normă, normalitate, azi solicitând, prin intermediul lui Marian Drăghici răspunsuri lui Liviu Antonesei, Simona-Grazia Dima, Solomon Marcus, Anca Mizumschi, Cosmin Perţa, Nicolae Stan, Ion Vianu la întrebările:
“Chestionar orientativ (opţional). Nu o dată, în ultimele decenii, realitatea în care trăim cum trăim şi modul de comportament la care am fost şi suntem provocaţi/dresaţi, în spaţiul public, dar şi, prin invazia media, în cel familial, ne obligă „în tot timpul şi în tot locul” la întrebări de genul: 1. Este lumea aceasta în care trăim o lume normală (la cap)? 2. Suntem noi (sunt eu, care întreb) normal(i) şi lumea a-normală, sau invers? 3. Cât din normalitatea noastră originală se datorează experimentului comunist, cât – postcomunismului bezmetic în tranzitivitatea lui nenorocită? 4. Este „normalitatea” socială doar un concept irealizabil, idealizant, o iluzie naivă, sau e o stare de fapt, reală, conform(ă) unor norme/principii de viaţă acumulate, verificate, omologate de-a lungul timpului? Şi încă anormalitatea ar fi doar un derapaj temporar de la normalitate – cronicizat, permanentizat din lipsa normei, a principiului? 5. Într-un dialog cu Dorin Tudoran pe scena Ateneului Român, Nicolae Manolescu definea normalitatea prin norma însăşi: omul potrivit la locul potrivit. Dumneavoastră aveţi o definiţie/viziune personală a normalităţii? 6. Prezentarea/relevarea/descrierea a-normalităţii corpului social, în mass-media, în literatură şi artă, conduc la abolirea acesteia şi la instaurarea normalităţii, sau dimpotrivă, la perpetuarea şi potenţarea „relelor moravuri”? Sau, nici-nici? 7. Mai e de sperat în norma/normalitatea zilei de mâine? Dacă da, în ce rezidă, după dumneavoastră, această speranţă?”

Şi-i sunt dator lui Teo Negură cu o precizare.
Nădejdea, prietene, din lectura asta a venit (dar o să te rog să nu eziti a ceti întrebul articol, merită, literă cu literă):
“Liviu Antonesei – PUTEM OPERA CU CEL PUŢIN DOUĂ SENSURI ALE NORMALITĂŢII
1. 2. Cînd am primit întrebările la ancheta Dumneavoastră, mi s-a părut că sînt uşoare, că problema este lesne de abordat şi chiar de rezolvat. Citindu-le şi a doua oară, mi-am dat seama că ele se referă la una dintre cele mai redutabile, mai dificile chestiuni privind viaţa noastră publică. Aşa că prima strategie a fost să tot amîn răspunsurile pînă cînd a devenit imposibil să mai fac asta fără să mă fac de rîs, fără să intru într-un fel de „anormalitate”, din păcate, atît de „normală” la noi! Problema este dificilă şi în sine, ca fenomen sociologic, ca să spun aşa, dar e dificilă şi din motive conceptuale şi teoretice. În fond, putem opera cu cel puţin două sensuri – iar dacă nu aş fi atît de grăbit să nu întîrzii prea mult, poate aş mai găsi alte cîteva! – ale termenului. Şi, cum voi încerca să dovedesc, nu sîntem normali (la cap) nici într-un sens, nici în celălalt. Pe de o parte, normalitatea este o raportare la media socială, pe de alta la un set de valori-reper. Să operăm cu primul sens. Sînt absolut convins că majoritatea concetăţenilor mei sunt normali, inclusiv la cap şi, totuşi, lumea noastră nu e o lume normală. De ce? Pentru că această majoritate, care dă media, este, de fapt, ceea ce se cheamă o „majoritate tăcută”. Nu ea dă tonul în societate, nu ea furnizează reperele şi modelele, nu ea modelează în direcţia unei „aurite căi de mijloc”. Din păcate, toate acestea sînt provocate de o „minoritate supraexpusă”, vizibilă, peste tot prezentă, alcătuită din politruci incompetenţi, demagogi şi corupţi, din jurnalişti de trei surcele, vedete de mucava, vipuri şi vipiţe de toată jalea. Deci atmosfera publică nu doar anormală, ci de-a dreptul nerespirabilă este produsă de damfurile tuturor becalilor, băseştilor, ilieştilor, dandiaconeştilor, monelor şi zăvorancelor care se agită cu o obstinaţie şi o frenezie demne de o cauză mult mai bună. Continue reading