Clasa politică ne va învăţa să reabilităm cuvântul prostie, autor (ilustrul decent) Andrei Pleşu …

Nu comentez, e fără rost dar îmi amintesc de câteva cuvinte arhicunoscute, nedrept de adevărate şi (pe oportunism mioritic -“drojdia devenirii”- de consecinţă, intersectând planul confuziei ideologice sau, poate, al ideologiei confuziei) constant ignorate ale lui Albert Einstein: “Zwei Dinge sind unendlich, das Universum und die menschliche Dummheit, aber bei dem Universum bin ich mir noch nicht ganz sicher.”

Profesoara universitară Ana Bazac semnează o admirabilă analiză, în Critic Atac, Despre proteste și reforme în care găseşte explicaţii pertinente pentru raportul dintre manifestările din ultima săptămână şi faza transnaţională a capitalismului ce cutreieră, vrând-nevrând, şi România.
Identificarea corectă a acestui raport îi permite să sublinieze o potenţială capcană ce explică, la o privire atentă, lipsa de reacţie a portocalosferei:

< De ce au mai protestat oamenii (…)? Pur şi simplu, pentru a se defula. Căci acel „aşa nu se mai poate, jos Băsescu” nu a fost urmat de nici o punctare a unor obiective sociale şi, evident, de nici o punctare a modalităţilor raţionale prin care pot fi înfăptuite aceste obiective. De aceea, şi cu riscul de a-i supăra pe entuziaştii protestelor de acum, eu cred că ele – oricât ar sugera direcţia de trezire a populaţiei, şi cu şi fără momentele violente – se află în logica raporturilor de dominaţie şi servesc numai reaşezării eventuale a actorilor din aceste raporturi, numai ca experienţă de a-i ţine în mână pe cei dominaţi şi numai ca manieră „spectaculoasă” şi „democratică” de a face populaţia să fie copărtaşă la politică (adică la prezervarea relaţiilor de dominaţie-supunere).
Numai exprimarea indignării nu este suficientă şi, mai mult, poate să dăuneze. Căci dacă nu este urmată de o anumită satisfacţie dată în mod concret celor indignaţi, interesul pentru repetarea protestului scade: urmează deznădejdea şi retragerea.
Dar cum au avut loc aceste proteste? Nu discut deloc degenerarea în violenţă, ci faptul că au fost întruniri pe loc, fără cuvântări dar cu scandări repetate, timp de multe, multe ore, în frig. Protestatarilor li s-a indus subliminal ideea că dacă presiunea lor e suficient de lungă, Băsescu îşi dă demisia etc., iar Puterea „a răbdat” în ideea că, până la urmă, oamenii vor renunţa: şi nu la punctele lor de vedere, ci la acest tip de manifestare.
Ei bine, proteste de acest fel se uzează, iar rezultatul lor e doar transformarea protestelor în derizoriu şi în ceva iraţional, inutil şi chiar vătămător >.

La finalul analizei doamna Bazac enumeră, sub semnul raţionalului, şi câteva posibile puncte (în acelaşi timp interesante perspective) ale unui strict program minimal: reintrarea sub control public a tuturor resurselor naturale ale ţării, publicitatea şi controlul public – inclusiv prin legi severe – al proceselor de management, controlul public al Băncii Naţionale, punerea sănătăţii şi a învăţământului sub principiul caracterului lor public şi de bun comun, un management transparent şi un control democratic, controlul public pentru ca să nu existe excepţii de la regula egalităţii în faţa legii.

UPDATE: Comparativ cu analiza doamnei Bazac lamentaţia, că altceva cu greu poate fi apreciată, unuia dintre”intelectualii idealişti”, semnată, din păcate, de Ion Vianu şi intitulată Neoliberalismul este continuarea bolşevismului cu alte mijloace tinde, cu tot respectul, către intervalul pseudoideologic codependent dintre jenant şi penibil! Au şi idealiştii cumplitele lor mărginiri! Cititorii acestora au parte de inerente dezamăgiri venite din nevinovatele şi nu prea foarte amăgiri!