Cinism şi solitudinea solidarităţii

Vodă, unde altundeva, la TVR, despre deciziile de la Bruxelles:  Nu este vorba de stergerea datoriilor Greciei, ci de restructurarea lor. Nu este o soluţie morală, dar ce e moral in criză?

Un posibil răspuns i-l serveşte, de la distanţă, mă rog, igienică, sublima Roberta Anastase: potrivit proiectului de buget al Camerei Deputaţilor, fondul aflat la dispoziţia preşedintelui forului va creşte la 174%.

Să solidarizăm bine, nu?

Fireşte că mă întorc la discursul Regelui Mihai, recetindu-l, nedecriptat de cine ştie ce oportunişti obedienţi în exerciţiul funcţiunii:
Instituţiile democratice nu sunt guvernate doar de legi, ci şi de etică, simţ al datoriei. Iubirea de ţară şi competenţa sunt criteriile principale ale vieţii publice. Aveţi încredere în democraţie, în rostul instituţiilor şi în regulile lor! Lumea de mâine nu poate exista fără morală, fără credinţă şi fără memorie. Cinismul, interesul îngust şi laşitatea nu trebuie să ne ocupe viaţa. România a mers mai departe prin idealurile marilor oameni ai istoriei noastre, servite responsabil şi generos.

E cumplit de greu, Majestate!

Istoria n-are cui da lecţii

Îngândurarea laconică

Marţi, 25 octombrie 2011, Regele Mihai I al României a înfăptuit, august, prin gest, vorbă şi faptă condamnarea definitivă a comunismului şi a deschis prin memorabila frază “Nu văd România de astăzi ca pe o moştenire de la părinţii noştri, ci ca pe o ţară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noştri” calea către o reformă morală profundă a societăţii româneşti.

Îngândurarea prolixă

Când prin mai, anul acesta, am scris Domnului Şerban Foarţă. Istoria n-are cui da lecţii am avut o profundă insomnie conectată direct de emoţia că mă trezisem, treaz fiind, eu, anonimul cvasiperfect, cu blog de o lună şi patru zile să contest autoritatea, pentru unii, indubitabilă a domnului Andrei Pleşu şi să fiu deranjat de pluralul forţat al lui Turambar, extaziat de Lecţiile istoriei  “Un articol atît de necesar, de esenţial, de dureros de trist de adevǎrat încît îmi permit să-l preiau în integralitatea sa. Doamne, ce proști sîntem, Doamne!”
Miercuri, după cea mai frumoasă marţi din istoria României postdecembriste articolul  (domnu)lui Pleşu, din Adevărul,  România televiziunilor mi-a stârnit o profundă aversiune …
Şi scriu eu, anonimul cvasiperfect, cu blog de şase luni că am avut, inutil, emoţii …
Mai bine repet ce-am înţeles eu, acum jumătate de an, din trista (t)ratare a unui contemporan aprig fabulodisident şi surprinzător, voluptuos, poftim, de amnezic:

Nu o să insist pe platitudinea cu moft “Mai întâi, foarte puţină lume ştie, cu adevărat, istorie”, e iritantă, să nu scriu gratuit-ofensatoare. Mai sunt mulţi care nu uită că istoria e scrisă, e drept, ca rezultat al cercetărilor istoricilor, de multe ori contradictorii şi unele şi altele, dar întotdeauna istoricii învingătorilor şi o citesc ca atare.
Cred că dacă eram în Parlament şi eu huiduiam. E inacceptabil să asculţi, dincolo de forţata şi preparata măreţie, un ambiguu membru PCR verbalizând cheia hermeneutică hemiplegică a domnului Tismăneanu, sub privirile concesive ale domnului Patapievici, dar în absenţa multora, să-l amintesc pe Paul Goma, într-un spectacol de imagine unde diferenţa dintre colabaratori şi colaboraţionişti a fost greu de sesizat.
Mi s-a părut şi atunci şi acum inacceptabil, ipocrit şi calp.
Că tot se execută, în volute, plecând de la un dubitativ “Cred că est-europenii (şi mă gândesc acum la români) n-au învăţat cine ştie ce din istoria lor recentă” un lavaj aproximativ al istoriei şi isteriilor recente mă indispune că se eludează, cu intenţie, o intelectualitate est-europeană capabilă de-o analiză lucidă şi fără să caute poziţionări şi clasificări.
Nu noi suntem vinovaţi de ceea ce era scris pe nenorocitul ăla de şerveţel plimbat între Churchill şi Stalin, al cărui conţinut nu a fost nici condamnat, nici nu-şi mai avea rostul, şi nici integral anulat.
Paraponul, din păcate tăcut şi resemnat, e legitim şi nu rizibil.
Simulacrele de piaţă liberă, democraţie, capitalism şi privatizare nu sunt decât simulacre de piaţă liberă, democraţie, capitalism şi privatizare, nici mai puţin, nici mai mult …
În aceste condiţii nici dreapta, nici elitele, ambele autodeclarate cu arţag, nici demonizata stângă, nu se simt prea bine. Iar ţâşpe ciudăţenii (În loc de altceva), vicii de generaţie, anecdote, orori şi legende, care, înspăimântor, iar ne includ, după ce de-abia scăpasem, se întâmplă şi acum.  Abordarea riscă să fie prea simplă, prea puţin dilematică, prea apodictică, prea prea …  

Dacă învăţăm? Învăţăm, trăind. Trăim, învăţând.
Sub vremuri. Mereu sub vremuri.
De prostie oricum nu avem cum scăpa iar  cheia lumii acesteia, poate din fericire, nu-i la nici unul dintre noi.

***
La întrebarea reporterului televiziunii elveţiene dacă est-europenii au învăţat ceva din istoria lor recentă, replica onestă ar fi fost că a răspunde în numele est-europenilor e o veleitate deşartă. Chiar şi pentru domnul Pleşu.

Discursul Regelui Mihai

Sunt mai bine de şaizeci de ani de când m-am adresat ultima oară naţiunii române de la tribuna Parlamentului. Am primit cu bucurie şi cu speranţă invitaţia reprezentanţilor legitimi ai poporului.
Prima noastră datorie astăzi este să ne amintim de toţi cei care au murit pentru independenţa şi libertăţile noastre, în toate războaiele pe care a trebuit să le ducem şi în evenimentele din Decembrie 1989, care au dărâmat dictatura comunistă. Nu putem avea viitor fără a respecta trecutul nostru.
Ultimii douăzeci de ani au adus democraţie, libertăţi şi un început de prosperitate. Oamenii călătoresc, îşi împlinesc visele şi încearcă să-şi consolideze familia şi viaţa, spre binele generaţiilor viitoare. România a evoluat mult în ultimele două decenii.
Mersul României europene de astăzi are ca fundament existenţa Parlamentului. Drumul nostru ireversibil către Uniunea Europeană şi NATO nu ar fi fost posibil fără acţiunea, întru libertate şi democraţie, a Legislativului românesc de după anul 1989.
Dar politica este o sabie cu două tăişuri. Ea garantează democraţia şi libertăţile, dacă este practicată în respectul legii şi al instituţiilor. Politica poate însă aduce prejudicii cetăţeanului, dacă este aplicată în dispreţul eticii, personalizând puterea şi nesocotind rostul primordial al instituţiilor Statului.
Multe domenii din viaţa românească, gospodărite competent şi liber, au reuşit să meargă mai departe, în ciuda crizei economice: micii întreprinzători şi companiile mijlocii, tinerii şi profesorii din universităţi, licee şi şcoli, cei din agricultură.
Încearcă să-şi facă datoria oamenii de artă, militarii, diplomaţii şi funcţionarii publici, deşi sunt puternic încercaţi de lipsa banilor şi descurajaţi instituţional. Îşi fac datoria faţă de ţară instituţii precum Academia Română şi Banca Naţională, deşi vremurile de astăzi nu au respectul cuvenit faţă de ierarhia valorilor din societatea românescă.
Sunt mâhnit că, după două decenii de revenire la democraţie, oamenii bătrâni şi cei bolnavi sunt nevoiţi să treacă prin situaţii înjositoare.
România are nevoie de infrastructură. Autostrăzile, porturile şi aeroporturile moderne sunt parte din forţa noastră, ca stat independent. Agricultura nu este un domeniul al trecutului istoric, ci al viitorului. Şcoala este şi va fi o piatră de temelie a societăţii.
Regina şi cu mine, alături de Familia noastră, vom continua să facem ceea ce am făcut întotdeauna: vom susţine interesele fundamentale ale României, continuitatea şi tradiţiile ţării noastre.
Nu m-aş putea adresa naţiunii fără a vorbi despre Familia Regală şi despre importanţa ei în viaţa ţării. Coroana regală nu este un simbol al trecutului, ci o reprezentare unică a independenţei, suveranităţii şi unităţii noastre. Coroana este o reflectare a Statului, în continuitatea lui istorică, şi a Naţiunii, în devenirea ei. Coroana a consolidat România prin loialitate, curaj, respect, seriozitate şi modestie.
Doamnelor şi domnilor senatori şi deputaţi,
Instituţiile democratice nu sunt guvernate doar de legi, ci şi de etică, simţ al datoriei. Iubirea de ţară şi competenţa sunt criteriile principale ale vieţii publice. Aveţi încredere în democraţie, în rostul instituţiilor şi în regulile lor!
Lumea de mâine nu poate exista fără morală, fără credinţă şi fără memorie. Cinismul, interesul îngust şi laşitatea nu trebuie să ne ocupe viaţa. România a mers mai departe prin idealurile marilor oameni ai istoriei noastre, servite responsabil şi generos.
În anul 1989, în ajutorul României s-au ridicat voci cu autoritate, venind de pe toate meridianele globului. Ele s-au adăugat sacrificiului tinerilor de a înlătura o tiranie cu efect distrugător asupra fiinţei naţiunii. A sosit momentul, după douăzeci de ani, să avem un comportament public rupt complet şi definitiv de năravurile trecutului. Demagogia, disimularea, egoismul primitiv, agăţarea de putere şi bunul plac nu au ce căuta în instituţiile româneşti ale anului 2011. Ele aduc prea mult aminte de anii dinainte de 1989.
Se cuvine să rezistăm prezentului şi să ne pregătim viitorul. Uniţi între noi şi cu vecinii şi fraţii noştri, să continuăm efortul de a redeveni demni şi respectaţi.
Am servit naţiunea română de-a lungul unei vieţi lungi şi pline de evenimente, unele fericite şi multe nefericite. După 84 de ani de când am devenit Rege, pot spune fără ezitare naţiunii române:
Cele mai importante lucruri de dobândit, după libertate şi democraţie, sunt identitatea şi demnitatea. Elita românească are aici o mare răspundere.
Democraţia trebuie să îmbogăţească arta cârmuirii, nu să o sărăcească. România, ca şi toate ţările din Europa, are nevoie de cârmuitori respectaţi şi pricepuţi.
Nu trebuie niciodată uitaţi românii şi pământurile româneşti care ne-au fost luate, ca urmare a împărţirilor Europei în sfere de influenţă. Este dreptul lor să decidă dacă vor să trăiască înţaranoastră sau dacă vor să rămână separaţi.
Europa de astăzi este un continent în care popoarele şi pământurile nu se schimbă ca rezultat al deciziilor politicienilor. Jurământul meu a fost făcut şi continuă să fie valabil pentru toţi românii. Ei sunt toţi parte a naţiunii noastre şi aşa vor rămâne totdeauna.
Stă doar în puterea noastră să facem ţara statornică, prosperă şi admirată în lume.
Nu văd România de astăzi ca pe o moştenire de la părinţii noştri, ci ca pe o ţară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noştri.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Gândul

“Poate că dacă nu-i vedeam faţa schimonosită de ură…”

Anevoios şi povarnic m-am hotărât pentru postarea asta.
Poate pentru că o doamnă aflată departe, înspre Soare Răsare, nu a înţeles complet grozăvia unui gest comis de poltronul suprem, un bun prieten virtual simte nevoia de-a mărturisi că nu e monarhist dar e om onest şi, peste toate astea, pentru că ministrul de externe al ţăriii mele părereşte tâmp şi descurajant de obtuz că acei ce nu susţin PdminusL fac parte din România care cerşeşte …
Am scris în 27 iunie câteva rânduri:

Greu, şi aşa şi trebuie, se vor stinge ecourile afrontului comis de cel ce vorbea ca proasta în târg. Şi ecourile articolului “Precedentele unei declarații prezidențiale sau cine se-aseamănă se-adună” scris de profesorul universitar doctor Michael Shafir vor dura încă o vreme.
Şi nu poţi decât întrista şi îngrijora, dincolo de tâmpenia clasificării în republicani şi monarhişti, soarta unui OM cumplit urgisit şi de semeni şi de istorie de-a lungul întregii sale vieţi, ajungând acum, înspre apus, a fi catalogat şi judecat de doi deplorabili aventurieri, unul dintre ei, Traian Băsescu drept <bolşevic> iar celălalt, Paul Lambrino, <nazist>” …

Apăsarea venea din faptul că a trebuit să mă citez dar odată depăşit pot să mă bucur şi să scriu că am mai găsit pe cineva din “România care cerşeşte”.
Doamna Nora Iuga, semnează, tot în Observator Cultural, o Scrisoare deschisă Regelui Mihai, în fond o pagină de istorie, un exemplu de luciditate şi onestitate …

<Sire,

Poate că dacă nu-i vedeam faţa schimonosită de ură, gestul mîrlănesc al mîinii care arăta cu degetul şi ochii asimetrici de om „însemnat“, dacă nu-i auzeam hohotul de rîs batjocoritor, semănînd cu gîlgîitul spurcat al apelor reziduale curgînd dintr-o ţeavă de canalizare, nu m-aş fi trezit brusc în dormitorul de pe Dinicu Golescu, de lîngă gară, unde-şi păstra cu sfinţenie mama-mare teancurile de ziare cu fotografiile familiei regale. Regina Maria cu principesele Elisabeta, Marioara şi Ileana, Micuţul Mircea cu boneţică, din care n-a mai rămas decît un bric sau „omul care rîde“ i-o fi făcut şi lui de petrecanie odată cu flota română. Văd acolo sus, în colţul din dreapta, pe pagina a doua a ziarului Universul, poza Regelui Ferdinand cu profilul lui vulturesc de pe Arcul de triumf, citesc: „prin sabia regelui Ferdinand şi gîndul reginei Maria…“. În stînga e Carol al II-lea cu mantia albă, călare pe calul alb; aventurierul şi protegiuitorul artiştilor care îşi iubea mai mult „libertatea“ personală decît tronul şi blînda Elena, sortită unei suferinţe mute, mama Voastră, cu nelipsitele ei perle prelungindu-i-se pe gîtul subţire ca nişte lacrimi… Şi, lîngă ea, Patriarhul Miron Cristea şi poza cu Majestatea Voastră în uniformă de cercetaş din ziarul Curentul, aceea pe care o mărise tata-mare şi mi-o dăruise cînd am împlinit 8 ani; mi-am agăţat-o pe perete lîngă pat. V-am văzut şi în realitate, aţi asistat odată la „ridicarea pavilionului“ în curtea şcolii „Regina Maria“ din Giuleşti, cînd eu cîntam „solo“ ultima strofă a imnului Trei culori : „Iar cînd fraţilor m-oi duce/ de la voi…“ parcă era o premoniţie. Ţin minte ca acum, mergeam cu mama-mare la parăzile de la 10 Mai. De fiecare dată mi-era frică să nu mă strivească mulţimea de oameni. Regina Maria şi Principesele erau în trăsuri, Carol al II-lea călare, şi voi, Majestate, într-o maşină decapotabilă. Am şi acum în urechi acel URA! Care dura ore în şir, de parcă însuşi aerul ovaţiona. Şi a venit acel 8 noiembrie, onomastica Majestăţii Voastre. Cu trei zile înainte Vă trimisesem, în numele clasei a VII-a B de la Iulia Haşdeu, o telegramă de felicitare: „Sire, tineretul e cu Voi!“. Aveam 16 ani şi ştiam, totdeauna am ştiut dinainte ca lucrurile să se întîmple. A doua zi, în faţa şcolii, la intrarea principală, stătea Andrei, un elev slab şi palid dintr-a VIII-a, de la Mihai Viteazul. Împărţea nişte foi rupte dintr-un caiet de dictando, pe care scria: „Mîine, 8 Noiembrie, veniţi în Piaţa Palatului la demonstraţia pentru rege!“. A doua zi dimineaţa toate ieşirile din şcoală au fost încuiate încă de la prima oră. La subsol, unde se aflau veceurile, ferestrele erau foarte sus şi aveau gratii de fier. Ne-am urcat una pe umerii celeilalte ca să ajungem la nivelul geamurilor şi, „scobitori“ cum eram, ne-am strecurat printre zăbrele şi-am luat-o la fugă spre Palat.

Continue reading

Distorsionarea prin mişcări subterane şi vînturare de cătuşe

Observator cultural şi un excelent editorial semnat de Ovidiu Şimonca despre “Ameninţarea cu monarhia

<(…)Realitatea la care s-a ajuns este una strîmbă şi viciată: nu mai discutăm – cum ar fi firesc – despre rolul Regelui Mihai şi parcursul său istoric, ci reluăm obsedantele păreri despre „nocivitatea monarhiei“. Un aşa-zis plan al preşedintelui Băsescu a dat greş, preşedintele n-a acumulat puncte electorale, simpatia pentru preşedinte (cîtă mai era) s-a sfărîmat. Adepţii săi sînt stînjeniţi şi afectaţi de atacurile asupra „ex-regelui“. Dacă, la început, afirmaţiile sale intrau în tuşa groasă a grobianismului prezidenţial, deja, cu fiecare nou atac, cu fiecare nou articol, opinia publică se poate întoarce la cîteva întrebări de bun-simţ: de ce preşedintele îl atacă pe Regele Mihai? De ce cohorta de simpatizanţi tace sau, mai rău, creează diversiuni? De ce, pentru Cotroceni, Regele Mihai devine o obsesie? De ce această realitate – istorică, în primul rînd – este zgîndărită de preşedintele Băsescu şi de acoliţii săi (a nu se uita ce împotrivire a fost în PDL – cu excepţia notabilă numită Toader Paleologu –, cînd s-a pus problema adresării Regelui în Parlamentul României)? În definitiv, nu putea arăta preşedintele Băsescu mai multă bună-creştere faţă de Regele Mihai, un om cu care nu se află în concurenţă directă? La toate aceste întrebări putem încerca un răspuns: preşedintele se simte ameninţat (o ameninţare difuză, fără legătură cu forma de guvernămînt sau cu viitoarele alegeri). Se simte ameninţat de un alt model de comportament, de o altfel de realitate, pe care n-o poate distorsiona prin mişcări subterane şi vînturare de cătuşe. Se simte ameninţat pentru că n-are controlul situaţiei, se simte ameninţat de un discurs (nedefetist, fără anunţuri privind tăieri de salarii). De fapt, preşedintele Băsescu ştie că, pentru prima oară în toată cariera sa politică, un om – întîmplător, Regele – poate să arate că România nu e ţară pierdută, în criză, o ţară a nimănui, o ţară a bunului-plac şi a politicienilor hulpavi. E panica celui prea îndepărtat de popor şi prea dedat la combinaţii politice. E panica celui care nu mai este apreciat şi preţuit, ci doar temut, e panica celui care a produs jalnici miniştri şi, vai!, prea mulţi intelectuali arondaţi scopurilor sale şmechereşti>.

———
La întrebarea “În definitiv, nu putea arăta preşedintele Băsescu mai multă bună-creştere faţă de Regele Mihai, un om cu care nu se află în concurenţă directă?” răspunsul e dezarmant de simplu: nu poţi arăta ceea ce nu ai!

Regele Mihai, cu ale Maiestăţii sale, restul, cu resturile

Chiar şi când îşi ia ritualicul autointerviu (cu intenţia instinctivă a   geometrizării pregnante a tensiunii dramatice) mitocanul (şi toate sinonimele aferente dar insuficiente: bădăran, grosolan, mahalagiu, mârlan, mârlănoi, mocofan, mojic, necivilizat, nepoliticos, ordinar, țoapă, ţopârlan, vulgar, mocârtan, modârlan, pădureţ, râtan, ţopârcă, mocodan, mocofănos, modârlău, modoran, mogâldan, necunoscător, negândit, negreblat, ghiorlan, grobian, gros, necioplit) e mitocan până-n pâzele portocalii.
Am evitat, ce rost ar fi avut, “pânzele albe” pentru că nu are sens să amestec în acest afront reluat cu tâmpă îndârjire pe Tezeu, fiul lui Aegeus şi nici să amintesc de fatala hotărâre a acestuia ca la întoarcerea corăbiilor, dacă planul lui va avea succes(uri, pluralul din portocaleză) să înălţe pânzele albe în loc de cele negre, deoarece s-ar isca, inutil, întrebătoarea întrebare (cu răspunsul la procurorul general) ce-or mai fi şi corăbiilea astea într-o ţară cu flota volatilizată.
Mitocanul (şi toate sinonimele centripete şi centrifuge şi ele neîndestulătoare: bădăran, grosolan, mahalagiu, mârlan, mârlănoi, mocofan, mojic, necivilizat, nepoliticos, ordinar, ţoapă, ţopârlan, vulgar, mocârtan, modârlan, pădureţ, râtan, ţopârcă, mocodan, mocofănos, modârlău, modoran, mogâldan, necunoscător, negândit, negreblat, ghiorlan, grobian, gros, necioplit) nu are, ferească Jim Beamaprehensiuni.
Are rol de tester (identificat nemilos dar drept de bunul Moş Călifar) şi e scocul prin care curg aberante pregătiri de idei nescrise dar translocate şi presupuse ca făcând parte integrantă din atribuţiile fişei postului de prim preşedinte jucăuş şi de resturile restului şef al statului …

Aştept o nouă (zece, unusprezece, doisprezece, …) reacţie a intelectualităţii foarte publice şi de foarte restul elitiste, o idiosincrasie generalizată gen Un cap în gura Maiestăţii Sale Regele Mihai …

Ferocitatea pseudodisidenţei

Val Vâlcu în Punctul pe zi (inspirat titlu) mai aduce câteva clarificări la transhumaţa politică la senatori: De la ce vine ”F” din… Radu F. Alexandru

Radu F. Alexandru este unul dintre puținii pedeliști care l-au admonestat pe Traian Băsescu pentru mitocănia de care a dat dovadă președintele, la B1Tv. Senatorul a publicat o scrisoare dechisă în care afirmă că nu mai are încredere în discernământul șefului statului. Unii s-au grăbit să-l felicite, pentru că a îndrăznit să miște în front, în unitatea militară care este PDL. Alții au spus că reacția lui Radu Alexandru e justificată de litera F,  de la Feldman, numele pe care îl purtau părinții săi: Băsescu l-ar fi  jignit prin prezentarea într-o lumină favorabilă a mareșalului (vinovat de crime împotriva umanității). Nici poveste. În primul rând, mesajul lui Băsescu a fost atent meșteșugit, din punct de vedere al corectitudinii politice. Deși un public neatent sau nepriceput ar putea crede că mesajul este favorabil mareșalului, mai ales prin insulta aruncată MS Regelui, Băsescu s-a ”acoperit”, precizând că e condamnat… etc.
Radu F Alexandru nu e nici nepriceput, nici neatent. A avut timp cinci zile să-și cumpănească demersul.
De fapt, Traian Băsescu le-a dat o ocazie pedeliștilor care știu să profite de șansă. Cu ce să se justifice, în ochii electoratului său, compus probabil din intelectuali,  un Radu F. Alexandru? La fel ca Oajdea, el va juca rolul disidentului, al celui care se disociază de Boc, sau de Băsescu. Nu cred în această farsă și n-am ce face cu scrisoarea respectivă. Dacă o primeam pe hârtie, i-aș fi dat o întrebuințare cuvenită.  Cu mail-ul, unde să mă șterg?
Necinstea senatorului PDL este trădată chiar de propriile afirmații: dacă nu crede în discernământul lui Băsescu, de ce nu trece alături de Opoziție, votând demiterea lui Boc și suspendarea președintelui? Radu F. Alexandru tocmai a declarat că nu demisionează din PDL, deci rămâne în partidul care îl apără și slujește pe omul lipsit de discernământ. E bine să fii la Putere, cu Băsescu, fără să muncești pentru a compensa pierderea electorală inerentă asocierii cu regimul acestuia. Doar nu considerați că redactarea unei scrisori este muncă, pentru unul care a scris câteva cărți și piese de teatru.
Așa că, până o să-l văd votând așa cum scrie, consider că scrie pentru doar că e un fripturist. De la asta și vine litera F: Radu Fripturist Alexandru.

***
Nu fripturist e domnul în cauză. E un oportunist Feroce. Şlefuit, instruit şi meşter în disimulare. Ar mai fi câteva epitete şi mai apăsate dar o să fiu suspectat, e arma lor favorită, în fiecare dintre ei se ascunde un aprig holocaustolog, de antisemitism.

Regele Mihai

Greu, şi aşa şi trebuie, se vor stinge ecourile afrontului comis de cel ce vorbea ca proasta în târg.
Şi ecourile articolului Precedentele unei declarații prezidențiale sau cine se-aseamănă se-adună scris de profesorul universitar doctor Michael Shafir vor dura încă o vreme.
Şi nu poţi decât întrista şi îngrijora, dincolo de tâmpenia clasificării în republicani şi monarhişti, soarta unui OM cumplit urgisit şi de semeni şi de istorie de-a lungul întregii sale vieţi, ajungând acum, înspre apus, a fi catalogat  şi judecat de doi deplorabili aventurieri, unul dintre ei, Traian Băsescu drept “bolşevic” iar celălalt,  Paul Lambrino “nazist” …

Imaginea de la Roxana Iordache.