„Preşedintele distrugător”

Până la un anumit hăhăit punct imaginea ar fi o glumă cât de cât rezonabilă:

Cuvintele, dure şi durute, aparţinând lui Valentin Nicolau sunt, din păcate pentru noi, cumplit de reale şi identifică, fără ambiguităţi, prenumele şi numele răului profund :

< (…) Sigur că nu aţi demolat solitar, dar cei care v-au pus planurile în fapte au fost aleşi de dumneavoatră dintre fidelii incompetenţi şi şantajabili, deci uşor de controlat într-un sistem structurat după reguli mafiote, România cotropită fiind sistematic spoliată şi siluită. Dacă CSAT ar funcţiona normal, ar fi trebuit de mult să se autosesizeze de pericolul pe care l-aţi reprezentat pentru România. Cine ştie de cât timp va fi nevoie să se repare dezastrul pe care îl lăsaţi în urmă? Sunt stricăciuni care nu vor mai putea fi vreodată îndreptate. Aţi degajat atâta ură împotriva propriei ţări, încât epoca Băsescu va rămâne în amintire ca un coşmar, trauma războiului pustiitor pe care l-aţi purtat aiurea cu propriul popor, o calamitate pe care aţi abătut-o asupra României într-o perioadă istorică în care i-ar fi putut fi mult mai senin (…) >

Portocaleza directivă de la vlădică la opincă

Doamna Raluca Turcan, hărăboară cum vrea a fi cunoscută, cea care mai acum aproape un an, încă sperând să fie în graţii la Convgres, îşi pregătea, fără preget, steagul PDminusL să-l (gheorghe) fluture pe sediul PSD din Kiseleff,  părerind dezlănţuită:

< Cred că la Mihai Răzvan Ungureanu nu ţin nici şantajul, nici sentimentalismele, ci mai degrabă eficienţa şi mintea clară. Să atacăm premierul fără de care nu vom putea să consolidăm ideea trecerii crizei înseamnă că nimeni nu va înţelege nimic şi ne batem singuri cuie în talpă. PDL are o mare problemă că în ultimele săptămâni de zile, s-a îndepărat aproape total de PNL, de stabilizarea economică pe care le câştigase după doi ani de luptă cu criza.
Problema este cum decidem să rezolvăm aceste probleme în interior pentru ca ele să fie rezolvate cu calm în partid, pentru a ne putea focaliza în sfârşit pe campanie. Obiectivul nu este nici să rupem partidul, nici să mai punem batista pe ţambal, ci să găsim o cale de a ne concentra pe campanie şi abia după asta să tragem linie”.
De la preşedintele Emil Boc aşteptăm mai mult un mesaj de mers înainte clar, o direcţie, pentru că cred că de la vlădică la opincă de asta avem cu toţii nevoie – de o direcţie clară de mers înainte. >

Dezideratul, exprimat în portocaleză pură “să consolidăm ideea trecerii crizei” se poate înscrie, lejer, la un concurs de umor negru…

Autoritarism patologic, facelifting şi de restul apocalipsă

Sunt, cel puţin aşa mă asigură, ritos, pe toate canalele media,  premierul secund, cetăţean european. În sminteala acestei iluzii citesc, aiurit şi cotropit de lehamite , relatările din presă şi blogosfera ţării mele europeane:

Se vede că dl Băsescu îşi neglijează tot mai des tratamentul medicamentos pentru paranoia autoritară de care suferă (Cristian Tudor Popescu); Orice partid, mai ales după o guvernare în condiţii de criză, are nevoie de un facelift. (Teodor Baconschi); Sunt multe ciudăţenii în construcţia şi activitatea Uniunii Naţionale pentru Progresul României. Cea mai şocantă este aceea că, deşi nu l-a votat nimeni, acest partid hotărăşte soarta ţării în Parlament şi Guvern (Mircea Kivu); PDL, nevoia de consecvenţă (Raluca Turcan); Dacă Monica Macovei nu este încă prim ministru este pentru că oameni ca Oltean – feseniştii, cum îi numea Cristian Preda – îi susură în ureche otrava că numai cu Apoşti, Solomoni, Pinalti sau Udrea&Falcă se câştigă alegerile. Culmea ipocriziei, cei care au injectat cancerul corupţiei în organismul partidului strigă pe la toate răscrucile că operaţia de extirpare ar putea ucide pacientul. (Cristian Câmpeanu); Corupţii lui Boc versus sistemul lui Iliescu. Diferenţe şi asemănări (Sabina Fati); Ţara partidelor-balama (Corina Drăgotescu); Refuzul de a accepta răul  (Octavian Ştireanu).

Sunt sigur că nu sunt singurul  care nu mai înţelege mare lucru din ceea ce se întâmplă prin partea asta de Europă traumatizată şi traumatizantă, aflată sub semnul, emblematic şi dihotomic, pe de o parte, a declaraţiei tâmpe aparţinând (cu acte în regulă) lui Ioan Oltean, secretarului general al portocalosferei despre fostul șef al ANOFM: N-am nici o legatură cu Bian. Eram prieteni!  iar pe de altă parte a halucinantului articol semnat, în oficios, de Silviu Sergiu, Nici dacă ar vrea, Băsescu nu poate stopa apocalipsa anticorupţiei …

Şi, gândindu-mă la Marin Sorescu, aş striga: “Opriţi România, că vreau, şi eu, să cobor!”