Având Radul-vodă o fată


XX. Având Radul-vodă o fată din trupul lui, să fie fugit cu o slugă, ieșind pre o fereastră din curțile domnești din cetatea Hârlăului și s-au ascunsu în codru.  Și au făcut Radul-vodă năvod de oameni și au găsit-o la mijlocul codrului, la o fântână ce să chema Fântâna Cerbului, lângă podul de lut. Deci pre slugă l-au omorât, i-au tăiat capul, iar pre dânsa au dat-o la călugărie, de-au călugărit-o.

Neculce, O samă de cuvinte

***
Și a venit Măria Sa Nichita Hristea Stănescu să potrivească suflul cuvintelor:

Având Radul-vodă o fată din trupul lui,
să fie fugit cu o slugă,
ieşind pre o fereastră
din curţile domneşti din cetatea
Hârlăului.
Şi s-a ascuns în codru.
Şi au făcut Radu-vodă năvod de oameni
şi au găsit-o la mijlocul codrului
la o fântână
ce se chema Fântâna Cerbului,
lângă podul de lut.
Deci pre slugă l-au omorât,
i-au tăiat capul,
iar pre dânsa au dat-o la călugărie,
de-au călugărit-o.

Advertisements

După părerea noastră …


< După părerea noastră, considerăm cuvântul a fi fiind singurul lucru concret din fiinţa generală a conştiinţei. Partea de om a cuvântului, partea trecătoare de om a cuvântului este importantă după cum mai puţin important este felul naşterii şi mai important mi se pare a fi însăşi naşterea. În genere, din punct de vedere al poeziei şi al gândirii de acest tip, adică al gândirii de tip estetic, care este o formă a cunoaşterii, a luării în cunoştiinţă a sinelui de către sine, cuvântul se ia în cunoştiinţă de sine prin privilegiul unei cunoştiinţe şi prin întâmplarea unui trup. >

Interviu cu Nichita Stănescu realizat de Nicolae Băciuţ, București, 3 octombrie 1980

Nichita şi luxul poverii meditative


– Cum aţi defini scriitorul? Ce credeţi că poate însemna el pentru cititor dincolo de cărţile sale şi ce înseamnă cititorul pentru scriitor?
– Un scriitor este un cititor care îi citeşte pe cititori.
– Iar cititorul pentru scriitor?
– Cel care-l scrie. Dar acum, după cum bănuiesc, stimate prieten, v-aţi dat seama că intrăm într-o zonă pur ludică; ultimele replici şi ele sunt făcute numai şi numai de plăcerea jocului de cuvinte şi nu au decât luxul pe care şi-l permit cuvintele în pofida adevărului. Căci a vorbi în mod real şi serios de ce reprezintă un cititor pentru un scriitor este obiectul unei meditaţii de o viaţă şi nu a unei replici de o secundă. Am refuzat-o printr-un joc de cuvinte şi sper că s-a înţeles ca atare.

Interviu cu Nichita Stănescu realizat de Nicolae Băciuţ, București, 3 octombrie 1980

***
“Luxul pe care şi-l permit cuvintele în pofida adevărului” …
Alţii, şi atunci, şi acum, scriu cărţi groase încercând să se apropie, scrâşnit, de acest sens, formulat, cu incredibilă viteză a gândului de Nichita, acasă la el, în hărmălaie, pe când musafirii, poftiţi au nu dar aşteptaţi care-cum, continuau, unii să vină, ceilalţi să plece …

Poetul …


– Cum a descoperit Nichita Stănescu că scrie? Care a fost reacţia lui când a descoperit că aceea ce este scris, aşezând cuvintele altfel decât în tema de casă, se cheamă poezie?
– Nu înţeleg întrebarea. Să trecem mai departe!

Interviu cu Nichita Stănescu, Bucureşti, 3 octombrie, Nicolae Băciuț, 1980

Antiberbecismul


O rememorare a lui Aurelian Titu Dumitrescu legată de “Antimetafizica” “ne arată” (are şi limba lemnoasă farmecul ei) că prea uriaşul Nichita Stănescu “voia să transmită neapărat. Simţea că e posesorul unor adevăruri pe care le-a descoperit și n-avea cui să le dea. Şi, pentru că el nu se lăuda niciodată, zicea, recunoscîndu-şi indirect aceste merite: M-aş face de un ridicol total să fiu genial și să mă laud că sunt genial. E stupid!”

De aceste rânduri aurite mi-am amintit, interogativ, aseară, contextual, la deschiderea Jocurilor Olimpice de la Londra …

Berbecul, unde-i pleşianul berbec?

Explicabilă (fireşte că glumesc dar am dreptul la propriile percepţii extroceptive antielitism nătâng) poate fi şi grimasa lui Rowan Atkinson ...

“De unde ştiu că nu bate la uşă Eminescu?”


< La Nichita venea mereu lume, trăiam într-o casă deschisă. Veneau prieteni vechi, dar şi oameni pe care nu-i văzuse niciodată. Poeţii tineri veneau pentru un fel de binecuvântare, iar el considera că nu trebuie să respingă pe nimeni. Spunea tot timpul: “De unde ştiu că nu bate la uşă Eminescu? Dacă  îi spun că a scris un poem prost – i se poate întâmpla oricui! – şi el renunţă să scrie!?” Erau mereu 5-6 oameni în jurul mesei noastre, toată ziua, şi se schimbau mereu. Beam cafeaua de dimineaţă cu lume în jur, mâncam cu lume în jur, treburile le făceam cu lume în jur, dicta poeme şi citea poeme cu toată lumea de faţă… Uneori rămânea câte cineva chiar şi peste noapte. Nu era uşor, dar la un moment dat te obişnuieşti. Ne lega un sentiment enorm şi am făcut foarte repede echipa. >

Dora Stănescu, un interviu care merită cetit pe îndelete …

Fruntea aplecată în faţa Măriei Sale Soldatul!


Bunul Flaviu a postat ieri pe contul lui de Facebook un munte de imagini preluat de la Istorie românească în imagini.
Din toate cele multe de-acolo eu m-am oprit, şi mult, şi mut, la “portret de soldat român în primul război mondial” …
E toată istoria noastră desculţă şi durută, ştiută şi neştiută în imaginea aceasta şi, îndeosebi, în ochii soldatului (“Unde am găsit fotografia, era scris sub ea ţăran român…şi atât….” lămureşte, amar, cel ce s-a învrednicit s-o smulgă din uitare) …
 


Dintr-o necăutată dar mai mult întâmplare decât căutare azi e (şi) ziua internaţională a poeziei …

Nichita Stănescu

Poetul şi soldatul

Poetul ca şi soldatul
nu are viaţă personală.
Viaţa lui personală este praf
şi pulbere.

El ridică în cleştii circonvoluţiunilor lui
sentimentele furnicii
şi le apropie, le apropie de ochi
până când le face una cu propriul său ochi.

El îşi pune urechia pe burta câinelui flămând
şi îi miroase cu nasul lui botul întredeschis
până când nasul lui şi botul câinelui
sunt totuna.

Pe căldurile groaznice
el îşi face vânt cu aripile păsărilor
pe care tot el le sperie ca să le facă să zboare

Să nu-l credeţi pe poet când plânge
Niciodată lacrima lui nu e lacrima lui
El a stors lucrurile de lacrimi
El plânge cu lacrima lucrurilor.

Poetul e ca şi timpul
Mai repede sau mai încet
mai mincinos sau mai adevărat

Feriţii-vă să-i spuneţi ceva poetului
Mai ales feriţi-vă să-i spuneţi un lucru adevărat
Dar şi mai şi, feriţi-vă să-i spuneţi un lucru simţit
Imediat el o să spună că el l-a zis,
şi o să-l spună într-aşa fel încât şi voi
o să ziceţi că într-adevăr
el l-a zis

Dar mai ales vă conjur,
nu puneţi mâna pe poet!
Nu, nu puneţi niciodată mâna pe poet!

…Decât numai atunci când mâna voastră
este subţire ca raza
Şi numai aşa mâna voastră, ar putea
să treacă prin el

Altfel ea nu va trece prin el,
şi degetele voastre vor rămâne pe el,
şi tot el va fi acela care se va lăuda
că are mai multe degete decât voi.
Şi voi veţi fi obligaţi să spuneţi o da,
că într-adevăr el are mai multe degete…

Dar e mai bine, dacă-mi daţi crezare,
cel mai bine ar fi să nu puneţi
niciodată mâna pe poet.

…Şi nici nu merită să puneţi mâna pe el.
Poetul e ca şi soldatul
nu are viaţă personală.

(din volumul Belgradul în cinci prieteni, 1972)