Fragrant flagrant

De pe Google venită pe bloguleţu-mi:
“Cum se scrie corect flagrant sau fragrant” …
Extrapolând o colosală întrebare a lui Adrian Teacă, la un caz asemănător, am gândit, recitind, “cum se scrie corect flagrant (Eba, tu eşti?)sau fragrant (Branconiere, problems?)” dar mi-a trecut repede …
Referinţa căutătoare are logică …
Multă vreme am postat imagini sub titlul de “Flagrant delict de …”, am explicat de ce aici!
Reiau doar finalul postării dintr-un februarie opt:
“Într-un s(t)at din ce în ce mai de drept (şi în 1936 şi acum) spusa concitadinului Anton Holban, deşi având o referinţă specială, a ajuns să-mi dea fiori şi mi se pare firesc să-l las, în carte, la “hodina” dinspre sunt lacrimae rerum” …

Istoria isteriilor

Japonia, protejată cu “scutul nuclear” american. Promisiunile lui Barack Obama.

***
Istoria, calendar al accidentelor (Mihail Sebastian), Lucius Veratius şi întrebuinţarea lucrativă a epidermei (Justinian, tot prin intermediul lui Mihail Sebastian), paramnezii strategice (Hiroshima, Nagasaki) şi acrimonia armoniei, tăcută dar zgrunţuroasă, dintre sintagmele “hotarele nemerniciei” şi “nemernicia hotarelor” …

Führer der Führer

Bunul Max Peter mi-a pricinuit (şi-i mulţumesc) dificultăţi de respiraţie cu o postare, Carte poştală de propagandă din 1941,  mult aducătoare de zâmbet amar şi gânduri în rânduri.
Bateţi poteca până acolo să găsiţi o nobilă pasiune pentru frumos inevitabil legată, în profunzimi tăcute şi repetabile, de isteria istoriei şi istoria isteriei …


Readuc (pentru Max) dintr-o mai veche postare cuvintele lui Mihail Sebastian:

“Istoria  este o ştiinţă a evenimentului, deşi s-ar fi cuvenit să ramână un calendar al accidentelor. Veacurile se fac numai din acte gratuite. Noi le strâmbam însă, finalişti şi întelepţi.” Jurnal indirect

Am citit şi aseară şi în dimineaţă mesajul Mareşalului Antonescu despre “ziditori de lume nouă” şi “drumul viitorului”, nu o să insist (simt că v-aş agresa, nepermis, inteligenţa) asupra semnificaţiilor de atunci şi (ciclicitatea, bat-o vina) de acum …
Aş fi ales pentru acest post un titlu (tentativă de amară zeflemea) gen “Führer der freien Welt” dar bătând, la rândul meu, alte poteci am găsit o excelentă analiză, Führer der Führer, publicată de Der Spiegel în 18 august 1986 despre “Martin Heideggers politischer Irrtum von 1933 war gravierender, als er die Welt glauben machen wollte” …
Aş fi lipsit de onestitate să nu mărturisesc că m-am gândit (cu părere de rău şi nu cu funeriană strângere de inimă) la ce va consemna, fidel şi fără cusur, vreun “calendar al accidentelor” despre ipocrita noastră “intelectualitate publică generos stipendiată“, care nu cred că are pretenţia, totuşi, de a se ridica la o şesime din jumătatea jumătăţii anvergurii operei lui Martin Heidegger …

Mult mai târziu decât “mai târziu, mult mai târziu”

Consemna, în Jurnal, Mihail Sebastian, prin martie 1941: 

< Mai târziu, mult mai târziu, se va scrie poate un studiu special despre un fenomen straniu, specific acestor timpuri: cuvintele îşi pierd sensul, devin fără densitate, fără conţinut. Cine le rosteşte nu le crede: cine le aude nu le înţelege. Dacă ai lua vorbă cu vorbă şi ai analiza gramatical, sintactic. semantic atâtea şi atâtea declaraţii pe care le găseşti aproape zilnic în ziare şi le-ai confrunta cu faptele la care se referă – ai vedea că într-adevăr divorţul între cuvânt şi realitate este absolut.>

Suntem în 2012 şi încă studiul special nu poate fi scris pentru că stranietatea s-a impus, şi atunci, şi acum,  ca normalitate  …

 
O concludentă (şi impunătoare) exemplificare în Nesimţirea nu e o chestiune de protocol …

Decenţa “salutului de arme” …

< Domnul Ionel Teodoreanu mi-a trimis odată, în urma unor repetate atacuri împotriva literaturii sale, o carte cu două rînduri emoţionante, scrise pe pagina de gardă : „Fără dragoste, cu stimă, salutul meu de arme”. Îi cer iertare pentru indiscreţie, dar acest „salut de arme” este unul din cele mai frumoase mesaje pe care le datorez literaturii. Termenul trebuie păstrat. El înnobilează meseria de scriitor.>

Mihail Sebastian, Cum am devenit huligan

Am citit din “Jurnalul indirect” câteva cronici despre cărţile lui Ionel Teodoreanu şi vă asigur că “atac” este un eufemism …

Mihail Sebastian

Un stih, repetat de două ori în Jurnal, ce poate acoperi, descoperind, compensatoriu  o tentativă de descriere acestui uriaș romancier și dramaturg român:

Look in my face; my name is Might – have – been  (Dante Gabriel Rosetti)

 

Elitismul nefericiţilor elitei …

La Credibilo(mili)metrul de “dreaptă unită” … cărturarul de excepţie  Mircea Alexandru Platon are un comentariu ce nu-şi merită locul într-un subsol de postare şi îl aduc, flatat, unde îi este …

< Nu mă pot abţine să nu menţionez că, acum vreun an, dl Ghinea se plângea undeva (prin România Liberă parcă), filosofic, detaşat, contemplativ, superior şi vesnic just, deşi tocmai de aceea dilematic, se plângea deci că nici măcar din mişcarea A treia forţă: România profundă nu s-a ales nimic.
M-am frecat la ochi, la al treilea ochi, ca să fiu în armonie cu gurul dilematic al dlui Ghinea: nu îmi aduceam, şi nu îmi aduc, aminte ca dl Cristian Ghinea să fi scris ceva în sprijinul sau în siajul cărţii A treia forţă. Nu îmi aduceam şi nu îmi aduc aminte să fi sprijinit cu ceva ideile care, ni se plânge acum, nu au avut roadele scontate (de el).
Nu mai inţeleg nimic. Mâine poimâine va veni TRU şi ne va reproşa, sau măcar va rememora cu ochii pierduti în zare si vocea sugrumată de regret, că nici măcar referendumul anti-Basescu din 29 iulie 2012 nu a reuşit.
De 20 de ani oamenii ăştia, ai “elitei”, sunt nefericiţi că nu reuşim în pofida împotrivirii lor. >

La vremea cuvenită citirii acestor gânduri de peste ocean, tocmai ce mă despărţisem, provizornic (îmi place cuvântul acesta vechi), de paginile Jurnalului lui Mihail Sebastian.
M-am întors, uşor precipitat acolo.
Ajunsesem la o adâncă mirare oftată a brăileanului:

< 15 ianuarie 1937 Au murit Moţa şi Vasile Marin, în Spania. Mi-e greu să vorbesc cu Mircea [Eliade] despre asta. Simt că el e în doliu. În ce mă priveşte, mă gîndesc cu tristeţe la întîmplarea asta. Este în tabăra lor mai multă orbire decît farsă şi poate mai multă bună-credinţă decît impostură.
Dar atunci. cum se poate, prin ce aberaţie. să nu-şi dea seama de oribila lor eroare, de sălbateca lor eroare? >

Şi atunci şi acum “nefericiţii elitei” îşi locuiau şi îşi locuiesc,  forţat detaşat,  tabăra în care este “mai multă orbire decît farsă şi poate mai multă bună-credinţă decît impostură”, vrând să-şi impună oroarea şi eroarea, la optativ-aberativ,
Decenţa impune, sărind pârleazul ideatic, de a lua în considerare că şi reciproca  este valabilă şi exact aceleaşi argumente pot să fie folosite şi de către ei  …

Ieri, un pui de om, negricios, mucos, zdrenţuros şi murdar, neavând mai mult de cinci anişori, mi-a cerut, şoptit, un leu …
I-am întins o bancnotă de cinci lei …
M-a privit burzuluit şi a plecat lăsându-mă cu mâna întinsă!
M-am dumirit relativ repede dar durut. Nu ştia cum arătă cinci lei …

Orbire, bună-credinţă versus farsă, impostură …
Proporţiile (mai mereu greu de statilit) şi perspectiva (mai mereu alta decât cea optimă) …

“Flagrant delict de emoţie” …

Îi spunea Anton Holban lui Mihail Sebastian (şi acesta consemna, delicat, în Jurnal), cândva prin aprilie 1936, după o Simfonie Spaniolă, la Ateneu: “M-ai prins în flagrant delict de emoţie” …

“Calendar al accidentelor” …

Decenţa lui Cătălin Apostol  de a nu aduce lângă substantivul cu-n rol determinant expresiv şi un nume, lesne de intuit, de-i mai spun erudiţii pisum sativum, m-au trimis cu gândul la o referinţă aparţinând lui Mihail Sebastian: “Istoria  este o ştiinţă a evenimentului, deşi s-ar fi cuvenit să ramână un calendar al accidentelor. Veacurile se fac numai din acte gratuite. Noi le strâmbam însă, finalişti şi întelepţi.”

Lucius Veratius şi hotarele nemerniciei noastre

Am, plecându-mi adânc fruntea, a mulţumi tuturor şi fiecăruia în parte pentru timpul risipit ori, poate, câştigat (mă onorează ambele variante)  de a ajunge pe acest blog în ultimele cinci zile …
Aduc, în dar (din dar) un remarcabil articol, cumplit de actual, dintr-o serie de alte şi alte incredibile scrieri, pierdute aproape dacă nu erau eforturile titanice ale lui Teşu Solomonovici pentru aducerea acestora la un loc, în Jurnal indirect.

Mihail Sebastian, Cuvântul, 20 mai 1928

Nu cunosc decât un singur general în faţa căruia credinţa mea în viaţă nu-şi simte zguduită tăria: sfânta Ioana d’Arc. Şi nu ştiu decât un singur ministru în sufletul căruia desluşesc între cifre surâsuri şi între discursuri flori: Jean Law. în istorie, un singur bun învăţător de tinereţe: Ninon de Lanclos. Şi un autentic filozof: Lucius Veratius. Nu, nu vă încercaţi vagi cunoştinţe din liceu.
N-aţi tradus niciodată din acest mare clasic şi probabil nu i-aţi auzit niciodată numele. Pentru bunul motiv că nu a scris un rând, nu a declamat un discurs, nu a creat un sistem şi n-a lăsat elevi. Ci – este singurul lucru, pe care îl cunosc din viaţa lui – se plimba prin for şi pălmuia oamenii. Dar faptul trebuie scris fără niciun artificiu de stil, fără nicio întorsătură de cuvânt, pentru că ce adjectiv nu i-ar strica savoarea şi ce superlativ i-ar înlocui hazul?

Se spune că un cavaler roman, Lucius Veratius, pentru a se distra se plimba prin for şi pălmuia în dreapta şi în stânga, iar un rob, casierul său, îl urmărea şi plătea fiecărui pălmuit douăzeci si cinci de aşi“.

Atât. Am citat din Institutele lui Justinian. Aţi remarcat în conciziunea textului precisa întrunire a unor adevărate trăsături de roman. Este aici o întreagă acţiune, o comedie, care situează pernagiul şi îi epuizează humorul, o formidabilă lecţie de morală şi rostie, un ascuţit tăiş pentru virtuţi şi mizerii. Reţineţi acest amănunt de tragedie proustiană: un om care din plictiseală îşi creează mica perversitate a delictului, săraca momeală, îl vedeţi pe acest senior împărţind – prin locurile unde
astăzi perechile în voiaj de nuntă aruncă porumbeilor pâine – palme, palme răsunătoare şi voinice, plătindu-le generos cu bani şi răscumpărând benevol roşcata obrajilor? Spectacolul mă amuză la depărtarea celor două mii de ani care mă despart de el. Ne-am obişnuit să credem numai în prostituţia legifentă a sexului. Iată există o alta, înzecit de ruşinoasă şi mizerabilă, destrămând mai
adânc şi mai respingător sentimentul omeniei noastre: prostituarea obrajilor. Bănuiesc că oamenii se plimbau într-adins prin locurile straniului donator şi – deştepţi – îşi imaginau cu un foarte elementar simţ practic că naivitatea este de partea celuilalt şi banii în mână. Ori, o palmă este un lucru care nu lasă urme mai ales atunci când, speculând mania altuia, o primeşti de bună voie. Iată o cetate
glorioasă şi veselă care îşi oferă evanghelic şi un obraz şi pe celălalt inofensivului joc al unui om plictisit, în ce mă priveşte, nu cunosc mai grandios moment de caracterizare a omenirii şi mai sintetic tablou. Nicio decădere nu este mai omenească şi nicio pierzare mai murdară, decât această întrebuinţare lucrativă a epidermei.
Ce este humor şi ce e scârbă în această clipă e greu să înţelegi, dar simţi consumându-se în ea o lecţie de viaţă. Dacă este necesar – şi desigur este – să păstrăm în amintire o măsură pentru hotarele nemerniciei noastre, toate războaiele trebuiesc şters cărţi şi înlocuite cu scurta poveste a cavalerului roman.