Prea mult “barosso” …

L-am urmărit, ieri, preţ de câteva secunde, într-un spectacol amnezic, halucinant şi fără urmă de speranţă, pe distinsul Vasile Blaga (dar el face parte integrantă dintr-un curent ce învălmăşeşte tot şi toate în ultima perioadă), care, la două trei-cuvinte, trântea, dârdâindu-şi, nervozat, fălcile democrat-liberale, fireşte, argumentul suprem, devenit deja substantiv comun “barosso” …
Şi mi-am (re)amintit de-un pasaj din “Cel mai iubit dintre pământeni”:

< Se spune că un arhitect neamţ, prieten cu Carol I, după ce a stat vreo zece ani la noi şi a construit câteva edificii frumoase, i-a cerut regelui permisiunea să se întoarcă în Germania. De ce, Franţ, l-a întrebat suveranul, nu-ţi place ţara asta? Maiestate, i-a răspuns arhitectul, ţara e frumoasă, oamenii veseli, femeile atrăgătoare, dar prea mult p… mo-ti! Adică cum? s-a mirat regele. Păi, i-a explicat neamţul,deraiază un tren, morţi, răniţi, românul zice p… mo-ti! Secetă, inundaţii, incendii, p… mo-ti! Prea mult p… mo-ti! >

E drept că, în trecător trend, numele portughezului sună mai (r)elevat(ant) dar, chiar şi contextual demiterii suspendatului, tot spre “prea mult p… mo-ti” duce! Şi înapoi nu mai aduce; nu mai este când, apar alte “lovituri de stat” şi pericole mortale ce se duc, ocolind când epoleţii, când microfoanele, fix la gâtul statului de drept!

Portocaleza – imagine vederoasă, intenţie veroasă

O casetă publicată de cei de la Jurnalul Naţional poate spune, tăcând, multe. Pesemne pentru că ar vrea să fie un semnal de alarmă, eventual să accentueze situaţia intolerabilă a intervenţiei brutale a şeeefului statului ce refuză să se ajusteze, pasămite merită tratată cu-n surâs acid ori probabil pentru că tot vede feciorul Paleologului atâta grandoare în semnătura chiriaşului de la Cotroceni …
Dincolo de tot şi toate aberativele abisalităţii portocalofile şi, după caz (gen şi număr) portocalofobe, e un caz tipic de batjocură ale cărei coordonate le-a surprins, nu o dată, Marin Preda: “e o trăsătură specifică a po­porului nostru să ocolească denumirea dezastrelor şi să facă haz de necaz. Da, aşa este. Numai că pe spinarea acestei filozofii unii dintre noi am prins obiceiul sa facem haz şi cînd nu e cazul, şi atunci cînd treburile ne aşteaptă şi gunoiul s-a adunat maldăr la uşă şi nu mai putem ieşi din casă. Ce mai e de râs într-o aseme­nea situaţie ?” (Imposibila întoarcere)

Vederos – apreciat, arătos, chipeș, considerat, frumos, grandios, luminat, luminos, măreț, prețuit, respectat, scânteietor, splendid, stimat, strălucitor.

Dreapta şi universul curb

De când au început să apară ştirile şi bombismele de rigoare despre examenul de bacalaureat un gând rătăcit, venit dinspre o lectură mai veche, tot nu mi-a dat pace. În dimineaţă şi-a găsit, întortocheat, ieşirea.
Era ceva adânc, cu Goethe, o vreme trecută şi fără întoarcere şi oameni-păsări. Bunul Nichita Stănescu, el mi-a adus izbăvirea. Îmi place mult cum scrie Dragoş Moldovan, de el era scris textul, undeva prin iulie 2009. Mai întâi pasajul care m-a chinuit.
“Nichita Stănescu. Parcă se zbenguia prin lume şi prin Univers. Îmi aduc aminte că l-am cunoscut la un cenaclu literar în liceul la care învăţam. Fiind nişte tocilari la “mate-fizică”, unul dintre noi s-a pregătit cu întrebarea de acasă, pentru că ştiam că Nichita era pasionat de geometrie.
Ridică personajul două degete, i se dă cuvântul, se ridică în picioare, şi Nichita la fel, şi-l întreabă dacă o dreaptă tangentă la un cerc poate să atingă cercul exclusiv într-un singur punct. (Problemă filozofică altminteri) Poetul: ţinând cont de faptul că universul este curb, ce înţelegeţi dumneavoastră printr-o dreaptă?”
Asta era. De maniera asta o să curgă multă cerneală, multe ore de talk-show încercând a analiza un sistem care se târâie dar rezultatele la examenul de bacalaureat ar fi trebuit să fie cu totul şi cu totul altele. Drepte nedrepte.

Şi textul integral pentru că merită citit şi răscitit: Înghesuiala planetară
Nichita Stănescu. Parcă se zbenguia prin lume şi prin Univers. Îmi aduc aminte că l-am cunoscut la un cenaclu literar în liceul la care învăţam. Fiind nişte tocilari la “mate-fizică”, unul dintre noi s-a pregătit cu întrebarea de acasă, pentru că ştiam că Nichita era pasionat de geometrie.
Ridică personajul două degete, i se dă cuvântul, se ridică în picioare, şi Nichita la fel, şi-l întreabă dacă o dreaptă tangentă la un cerc poate să atingă cercul exclusiv într-un singur punct. (Problemă filozofică altminteri) Poetul: ţinând cont de faptul că universul este curb, ce înţelegeţi dumneavoastră printr-o dreaptă?
Pe Marin Preda nu l-am cunoscut personal, însă mai târziu, am putut asculta povestiri spuse pe viu de cei care au trăit o vreme lungă alături de el. Şi de alte personaje-legendă din acelaşi anturaj. Aceeaşi senzaţie de oameni-păsări, care plutesc aparent haotic pe distanţe mici, dar care pot să parcurgă cu o precizie uluitoare întrega planetă.
Era o vreme când cărţile îmi înghesuiau spaţiul existenţial şi îi dădeau un fel de greutate rotundă prin care puteam să-l rostogolesc uşor oriunde prin lume. De exemplu, îmi aduc aminte că unul dintre biografii lui Goethe a pornit într-un nu ştiu care sat din Germania, unde Goethe, la bătrâneţe, se îndrăgostise de o fetişcană, frumuseţea incontestabilă a zonei.