Fasonarea fasoanelor şi fandoselilor politrucilor

Două opinii echilibrate şi de mult bun simţ într-o ţară în care până mai ieri hiper-elitele ascundeau cu deznădejde, stipendiată generos, mentalităţile lor  contagioase, aroganţa lor era şi este dezagreabilă şi dizgraţioasă, “meritul creerii” (exprimare cărtăresciană) unei atmosfere  infecţioase le aparţinea şi încă le aparţine în totalitate, pestilenţialul, poftim, pestiferul, era şi este întins, hăhăit, peste tot şi toate de tonţi şi toante, integral legitimaţi doar de apartenenţa la agresiva şi impertinenta portocalosferă.

 Primul punct de vedere aparţine domnului DANIEL OCTAVIAN BEJAN, Nu puteţi voi fura, cât vă putem noi urî:

< Nu pot sa nu îmi amintesc care sunt sloganurile care ne-au adus aici: Să trăiţi bine! Să ne întoarcem la popor! De ce le e frică nu scapă! Vreme de şapte ani, Traian Băsescu şi-a făcut un ţel din sistematica atâţare a populaţiei împotriva instituţiilor statului, din instigarea la ură împotriva puterilor statului. Iar astazi se vede încolţit de tocmai monstrul pe care l-a născut şi hrănit.
O sintagmă este mereu repetată, când vine vorba de viitoarele alegeri: nu pot ei fura, cât puteţi voi vota. Mi se pare o prostie, am mai explicat de ce. “Nu puteţi voi fura, cât vă putem noi urî !” spunea cineva, privind cu silă penultimul discurs televizat al lui Traian Basescu. Asta explică ceea ce se întamplă acum în stradă.>

A doua socoată aparţine domnului Liviu Antonesei, Ce nu ştie opoziţia :

< Semnalul dat acum de poporul alegător – ba chiar şi de cel ne-alegător, că am văzut şi copii la mitingul de azi de la Iaşi – nu este adresat exclusiv actualei puteri, ci întregii clase politice a momentului. Am ajuns unde am ajuns prin efortul tuturor politrucilor noştri, fie că a fost succesiv, fie că, adesea, lucrurile s-au manifestat într-o simultaneitate de rău augur. Clasa politică actuală e pe cale să se ducă dracului. Vor rezista partidele care se vor dovedi capabile de o reformă internă rapidă şi de o schimbare reală a „mutrelor”. Cele ce se vor dovedi incapabile, se vor duce naibii. Nici un motiv de îngrijorare – o societate trezită „din somnul cel de moarte”, va şti să-şi creeze altele, ba chiar pe o cale mai sănătoase decît pînă acum, adică de jos în sus! >

În dimineaţă, la radio, l-am ascultat, înfuriat, pe premierul secund lălăind despre revelaţia-i personală cum că dialogul şi nu cărămida este singura cale “cât mai mare” de rezolvare a problemelor..
Refuz să accept că lacheul perfect, cel ce-a aruncat în aer definiţia obedienţei, poate avea asemenea aberante pretenţii

Am încă nădejdea că pot să-mi istorisesc propria poveste

Viaţa Românească, Nr. 9-10 / 2011 a publicat un articol cuceritor prin tema (alesă fără teamă)  Normă, normalitate, azi solicitând, prin intermediul lui Marian Drăghici răspunsuri lui Liviu Antonesei, Simona-Grazia Dima, Solomon Marcus, Anca Mizumschi, Cosmin Perţa, Nicolae Stan, Ion Vianu la întrebările:
“Chestionar orientativ (opţional). Nu o dată, în ultimele decenii, realitatea în care trăim cum trăim şi modul de comportament la care am fost şi suntem provocaţi/dresaţi, în spaţiul public, dar şi, prin invazia media, în cel familial, ne obligă „în tot timpul şi în tot locul” la întrebări de genul: 1. Este lumea aceasta în care trăim o lume normală (la cap)? 2. Suntem noi (sunt eu, care întreb) normal(i) şi lumea a-normală, sau invers? 3. Cât din normalitatea noastră originală se datorează experimentului comunist, cât – postcomunismului bezmetic în tranzitivitatea lui nenorocită? 4. Este „normalitatea” socială doar un concept irealizabil, idealizant, o iluzie naivă, sau e o stare de fapt, reală, conform(ă) unor norme/principii de viaţă acumulate, verificate, omologate de-a lungul timpului? Şi încă anormalitatea ar fi doar un derapaj temporar de la normalitate – cronicizat, permanentizat din lipsa normei, a principiului? 5. Într-un dialog cu Dorin Tudoran pe scena Ateneului Român, Nicolae Manolescu definea normalitatea prin norma însăşi: omul potrivit la locul potrivit. Dumneavoastră aveţi o definiţie/viziune personală a normalităţii? 6. Prezentarea/relevarea/descrierea a-normalităţii corpului social, în mass-media, în literatură şi artă, conduc la abolirea acesteia şi la instaurarea normalităţii, sau dimpotrivă, la perpetuarea şi potenţarea „relelor moravuri”? Sau, nici-nici? 7. Mai e de sperat în norma/normalitatea zilei de mâine? Dacă da, în ce rezidă, după dumneavoastră, această speranţă?”

Şi-i sunt dator lui Teo Negură cu o precizare.
Nădejdea, prietene, din lectura asta a venit (dar o să te rog să nu eziti a ceti întrebul articol, merită, literă cu literă):
“Liviu Antonesei – PUTEM OPERA CU CEL PUŢIN DOUĂ SENSURI ALE NORMALITĂŢII
1. 2. Cînd am primit întrebările la ancheta Dumneavoastră, mi s-a părut că sînt uşoare, că problema este lesne de abordat şi chiar de rezolvat. Citindu-le şi a doua oară, mi-am dat seama că ele se referă la una dintre cele mai redutabile, mai dificile chestiuni privind viaţa noastră publică. Aşa că prima strategie a fost să tot amîn răspunsurile pînă cînd a devenit imposibil să mai fac asta fără să mă fac de rîs, fără să intru într-un fel de „anormalitate”, din păcate, atît de „normală” la noi! Problema este dificilă şi în sine, ca fenomen sociologic, ca să spun aşa, dar e dificilă şi din motive conceptuale şi teoretice. În fond, putem opera cu cel puţin două sensuri – iar dacă nu aş fi atît de grăbit să nu întîrzii prea mult, poate aş mai găsi alte cîteva! – ale termenului. Şi, cum voi încerca să dovedesc, nu sîntem normali (la cap) nici într-un sens, nici în celălalt. Pe de o parte, normalitatea este o raportare la media socială, pe de alta la un set de valori-reper. Să operăm cu primul sens. Sînt absolut convins că majoritatea concetăţenilor mei sunt normali, inclusiv la cap şi, totuşi, lumea noastră nu e o lume normală. De ce? Pentru că această majoritate, care dă media, este, de fapt, ceea ce se cheamă o „majoritate tăcută”. Nu ea dă tonul în societate, nu ea furnizează reperele şi modelele, nu ea modelează în direcţia unei „aurite căi de mijloc”. Din păcate, toate acestea sînt provocate de o „minoritate supraexpusă”, vizibilă, peste tot prezentă, alcătuită din politruci incompetenţi, demagogi şi corupţi, din jurnalişti de trei surcele, vedete de mucava, vipuri şi vipiţe de toată jalea. Deci atmosfera publică nu doar anormală, ci de-a dreptul nerespirabilă este produsă de damfurile tuturor becalilor, băseştilor, ilieştilor, dandiaconeştilor, monelor şi zăvorancelor care se agită cu o obstinaţie şi o frenezie demne de o cauză mult mai bună. Continue reading

Apel către lichelele apelului pentru respectarea statului de drept şi a democraţiei

Beranger cu o formidabilă postare Aştept un val de indignare şi autoimolare colectivă

Distrugerea structurilor administrative ale ţării prin regionalizare şi desfiinţarea judeţelor tradiţionale, insulta adusă lui Mihai I concomitent cu disculparea lui Antonescu, astea nu-s decât ultimele două picături în hârdăul cu diaree puturoasă pe care Băsescu ni-l plimbă pe la nas de peste şase ani de zile. Aştept nu o indignare tardivă şi molatecă, aştept mai mult de la neamul ăsta emasculat (…) Aştept aşadar ca 6.059.315 de cetăţeni să se revolte, să iasă în stradă şi să ceară suspendarea preşedintelui. Aştept ca 5.277.068 de cetăţeni să iasă în pieţe, să-şi pună cenuşă în cap şi să-şi ceară scuze în mod public pentru că au votat ca ţara asta să fie distrusă. După care, cu coctailuri Molotov şi cu pietre din caldarâm, să ia cu asalt Palatul Cotroceni şi să-l lapideze pe trădător. Mai aştept ca cei peste 100 de Continue reading