Asimetricul excelenţei …

O struţo-lăcusto-cămilă de concurs, un regulament relativ aiuritor pentru a compara merele cu perele iar suma acestora cu portocalele, un juriu în două trepte de viteză interpretativă, ceva greu de definit între cameleonic şi versatil şi condiţiile de păruială, specific pompieristico-mioritice, sunt îndeplinite …
La toate astea mai vine şi interviul, de pe vârfurile deşertăciunii suficienţei, luat lui Dan C. Mihăilescu şi ca to(r)tului să nu-i lipsească, ferească Marx, cireşica hop cu nelipsita celeritate apodictică pe trepte:

” – Cum vi s-a părut demersul de a lăsa alegerea câştigătorului pe seama bloggerilor în contextul în care aţi afirmat săptămâna trecută că “blogurile sunt o vidanjă”?
– Ca sexagenar conservator, eseist paseist şi estetizant eticist, ignor blogosfera. Când, spre pildă, ştim bine ce anvergură spirituală au Liiceanu, Pleşu, Cărtărescu sau Patapievici în creativitatea culturală românească, faptul că tocmai ei sunt campionii diabolizării, ai injuriilor şi calomniilor scatofile pe forumuri, bloguri s.a.m.d. e de natură să te scârbească numaidecât şi irepresibil. Prin urmare, rămân în neclintit dispreţ faţă de fenomen. Dar asta nu mă poate face să nu accept realitatea conform căreia – din spusele tuturor prietenilor pe care-i creditez fie de-o viaţă, fie mai recent – în blogosferă există un număr redutabil de energii pozitive, de talente constructive şi chiar instanţe responsabile în materie de receptare literară. Iar decizia “Casei de cultură” de a lăsa selecţia şi, deci, nominalizările în seama criticii specializat-atitrate, iar decizia finală principalilor bloggeri cu o recunoscută competenţă, credibiltate, onestitate şi forţă de impact mi se pare una înţeleaptă. Face dreptate deopotrivă trecutului şi viitorului. Ba chiar trag nădejde că va permeabiliza întrucâtva graniţele naturale sau artificiale care încă ne despart.”

O să las naibii necomentată suprapunerea voită sau, poate, nevoită de planuri logice dinspre, ca să vezi, scatofilul militant şi diabolizarea angelicilor stipendierii dar o să adaug o strict necesară conjuncţie care exprimă, în ciuda autoproclamatelor şi intens promovatelor elite, un decent raport copulativ:”ştim bine ce anvergură spirituală au ŞI Liiceanu, Pleşu, Cărtărescu sau Patapievici în creativitatea culturală românească” …

În rest, fiecare cu vidanja lui, mai mult sau mai puţin represibilă, mai puţin sau mai mult respirabilă  …

Advertisement

“Pontifii unui zeu vacant”

Mircea Platon, Dreapta împrejur

< Termenul „intelectual” a fost folosit pentru prima dată de Clemenceau care, în 1898, a publicat în ziarul „l’Aurore” un „Manifest al intelectualilor” în cazul Dreyfus. Cu acea ocazie, „intelectualitatea” a căpătat nu numai un nume, ci şi un destin: acela de a semna petiţii publice. Scriitorul american Tom Wolfe spunea că un intelectual e cel care, în numele unei anumite competenţe academice, vorbeşte în public despre lucruri la care nu se pricepe. La aceasta s-ar putea adăuga şi că intelectualul e cel care refuză să fie caracterizat prin altceva: prin faptul că e tată, crestin sau turc, bogat sau sărac, ţăran sau inginer sau profesor universitar. „Intelectualul” e versiunea imaculat tehnocratică a „cetăteanului indignat”, e şorţul pe care-l îmbraci în public atunci când te pretinzi echidistant-ştiinţific, cu funcţia intelectivă neafectată de nimic funcţional-organic, de nimic din ceea ce implică o responsabilitate concretă: faţă de o familie, o parohie, un cartier, un oras, un cont în bancă. Intelectualul e responsabil faţă de „opinia publică” la fel cum mulahii sunt responsabili fată de celebra „Arab street”. Existenţa intelectualului postulează existenţa „maselor”, a turmei care trebuie condusă, mulsă, tunsă si frezată în numele unui adevăr superior. Intelectualii sunt aşadar pontifii unui zeu vacant, nişte preoţi a căror liturghie nu slujeşte la „prefacerea” darurilor, ci doar la comentarea lor, de unde si tentaţia puritan-predicatoare, degradarea realităţii în discurs/ apel/ manifest. >

În Revista 22 Andrei Oişteanu cu-n infatuat Intelectualul şi imaginea lui  nu ratează ocazia exploatării penibilităţilor portocalofile marca Prigoană-Preda via suprema blondă şi dând cestiunea pe după cireşul mioritic şi pipa lui René Magritte lustruieşte, acuzând imaginea, tot o imagine a prea maculatei treimi intelectuale (Patapievici, Pleşu, Liiceanu) cu nemărturisitul scop de a aduce în luminile rampei interogaţia plurală, demnă de-o amplă analiză freudiană (dinspre impulsurile de autoafirmare) “Dar, între timp, ce facem noi, ceilalţi intelectuali?!”
Uite, de exemplu, se poate analiza, fără voracitate, veracitatea afirmaţiei lui Monnerot: „Dacă intelectualul ar avea inteligenţa de a înţelege ce e un intelectual, nu ar mai fi intelectual.”