Ibrahim Lala Irani

Dintr-o carte veche, cetită, răscetită și răsrăscetită, culeasă-n dar din anticariatul (ce nu mai este) de lângă Weinkeller:

< Ostenitorul acestor icoane a intrat și el acolo, după un munte cu pelerină (Mihai Sadoveanu), împreună cu o Doamnă dinspre rândunică (Ștefana Velisar).
Conu Mihai, întâlnind tăcere (veche cunoștință a domniei sale) s-a pus pe stat în fața ei (ca la pescuit), lăsând-o pe Doamna noastră să cerceteze și să afle podoabe pentru bucuria alor noștri și pentru puterea banului dunărean.
Când iată că printre altele, descoperă Doamna noastră un inel cu smalț de verde fraged. Îl pune pe deget (mic inelul persanei, dar încă mai mic degetul moldovencei) și-l întreabă pe Ibrahim cât costă.
Ibrahim Lala Irani se uită lung, cu ochi mari și apoi micșorați de zâmbet și ca adunați în amintire, și spune c-un avânt de lună nouă în mișcarea brațului:
-Când un inel atât de mic încape pe un deget, înseamnă că și-a găsit stăpânul pierdut. Vă aparține, Doamnă. Eu numai vi l-am păstrat, așteptându-vă.
Conu Mihai a strălucit din coada ochiului, cum se aprinde domnia sa (numai către prieteni) de câte ori se întâlnește cu adevărata artă.
Arta de-a vinde. Căci Ibrahim ne-a învins (la cumpărături) fără altă luptă. >

Ionel Teodeoreanu, Masa umbrelor, Tăcerea lui Ibrahim

Decenţa “salutului de arme” …

< Domnul Ionel Teodoreanu mi-a trimis odată, în urma unor repetate atacuri împotriva literaturii sale, o carte cu două rînduri emoţionante, scrise pe pagina de gardă : „Fără dragoste, cu stimă, salutul meu de arme”. Îi cer iertare pentru indiscreţie, dar acest „salut de arme” este unul din cele mai frumoase mesaje pe care le datorez literaturii. Termenul trebuie păstrat. El înnobilează meseria de scriitor.>

Mihail Sebastian, Cum am devenit huligan

Am citit din “Jurnalul indirect” câteva cronici despre cărţile lui Ionel Teodoreanu şi vă asigur că “atac” este un eufemism …

Prin preajma din preajmă, creştini dumneavoastră!

Domnul Cristian Cocea în Cuvinte vii scrie, inconfundabil, că “În preajma Crăciunului, uimitorul eveniment al Întrupării Cuvîntului, bloggerii ar trebui să se oprească din trăncăneală și să cedeze locul în pagină marilor spirite ale omenirii.”
Am îndrăgit, necondiţionat, îndemnul întru blândeţe, ostoire şi implicit sugestia să-mi mai trag, scrie-s-ar, sufletul. Mi-a mai plăcut şi cuvântul vechi, întrupând şi el, “în preajma”. Poate am scârţâit un pic, dar doar un pic, la “mari spirite”, greu, la o adică, de stabilit o ordine ce-ar aduce dezordine …
Dar m-am potolit. Am lăsat, pentru postarea de azi, întâmplarea să decidă. Primul fişier deschis mi-a readus nespus de cumpănitele cuvinte ale lui Ionel Teodoreanu despre domnul Mihai Eminescu, dintr-o carte mult cetită şi recetită, Masa umbrelor:

“Venea cu fluturii de noapte, încărcat de taină şi tăcere, stătea cu ochii toropiţi şi musteaţa grea, şi iar  pornea. Uneori se aşeza în cerdac pe un scaun, într-o uitare de toate, cântând încetişor pentru el, ca o ulucă de toamnă.

Am un pom în bătătură
L-aş tăia să-l bag în casă
Ramurile nu ma lasă.

Apoi pleca: singur.
Nu încăpea nicăieri, în nici-o casă, în nici-o minte, în nici-un prezent: ramurile.”

Apoi, am adăstat la domnul Bogdan Ulmu, cetind “Ştiri şi neştiri, în neştire…”
De acolo am venit cu o altă dorinţă de înduplecare: Hai, lăsaţi prostiile mondene și treceţi să împodobiţi bradul, creştini dumneavoastră!

Îmi permit să completez: şi bradul şi, îndeosebi, cugetul! De ne-o fi să fie prin preajmă!