Dureros de mulți de “dacă” …

” (…) Greşeala fondatoare a regimului postrevoluţionar a fost aceea că a tratat cu măsuri diferite cele două totalitarisme ale secolului XX. O tratare egală a celor două orori apare în ochii „dreptei“ ca excesiv de „politic corectă“, ca un semn de criptocomunism. Mişcările de extremă dreaptă sunt condamnate din vârful buzelor, când nu li se găsesc circumstanţe atenuante. Profeţii anticomunismului au crezut că vor dobândi o mai mare credibilitate în faţa poporului menajând extrema dreaptă. A fost o socoteală greşită. Dacă ideologia anticomunistă ar fi fost prezentată sistematic ca o parte a răului din secolul al XX-lea, ea ar fi devenit, în cele din urmă, mai convingătoare, chiar dacă ar fi avut mai multă dificultate în a se impune. Omului îi plac ideile clare, chiar dacă are o dificultate în a le admite: tipul de condamnare a totalitarismului care a fost adoptat s-a dovedit neconvingător. Nu există drepturi ale omului de dreapta şi drepturi ale omului de stânga. Totalitarismele de orice sens au fost, înainte de toate, uriaşe încălcări ale drepturilor omului.(…)”

Ion Vianu, Eşecul dureros al anticomunismului

***
“Dacă” apare de opt ori în text, “Băsescu” și “intelectual” fiecare de (doar) trei ori.
Îmi permit, cu bună-cuviința de rigoare, să remarc că exprimarea “Nici atitudinea clasei intelectuale nu a fost ireproşabilă” eludează, și de-a stânga dreptei și de-a dreapta stângii, reprobabil (eufemism), severele forme de colaboraționism și prostituție băsescofilă  nu ale clasei (scorburoasă categorisire venită din de înțeles nevoia de autodefinire) ci ale autoînzorzonatei exclusiviste caste cumplit de departe de castitate …
Și mă opresc pentru că nu vreau să-l laud pe Tudor Postelnicu …

Repetarea of-urilor şi necesitatea revendicărilor minimale

Profesoara universitară Ana Bazac semnează o admirabilă  analiză, în Critic Atac, Despre proteste și reforme în care găseşte explicaţii pertinente pentru raportul dintre manifestările din ultima săptămână şi faza transnaţională a capitalismului ce cutreieră, vrând-nevrând, şi România.
Identificarea corectă a acestui raport îi permite să sublinieze o potenţială capcană ce explică, la o privire atentă, lipsa de reacţie a portocalosferei:

< De ce au mai protestat oamenii (…)? Pur şi simplu, pentru a se defula. Căci acel „aşa nu se mai poate, jos Băsescu” nu a fost urmat de nici o punctare a unor obiective sociale şi, evident, de nici o punctare a modalităţilor raţionale prin care pot fi înfăptuite aceste obiective. De aceea, şi cu riscul de a-i supăra pe entuziaştii protestelor de acum, eu cred că ele – oricât ar sugera direcţia de trezire a populaţiei, şi cu şi fără momentele violente – se află în logica raporturilor de dominaţie şi servesc numai reaşezării eventuale a actorilor din aceste raporturi, numai ca experienţă de a-i ţine în mână pe cei dominaţi şi numai ca manieră „spectaculoasă” şi „democratică” de a face populaţia să fie copărtaşă la politică (adică la prezervarea relaţiilor de dominaţie-supunere).
Numai exprimarea indignării nu este suficientă şi, mai mult, poate să dăuneze. Căci dacă nu este urmată de o anumită satisfacţie dată în mod concret celor indignaţi, interesul pentru repetarea protestului scade: urmează deznădejdea şi retragerea.
Dar cum au avut loc aceste proteste? Nu discut deloc degenerarea în violenţă, ci faptul că au fost întruniri pe loc, fără cuvântări dar cu scandări repetate, timp de multe, multe ore, în frig. Protestatarilor li s-a indus subliminal ideea că dacă presiunea lor e suficient de lungă, Băsescu îşi dă demisia etc., iar Puterea „a răbdat” în ideea că, până la urmă, oamenii vor renunţa: şi nu la punctele lor de vedere, ci la acest tip de manifestare.
Ei bine, proteste de acest fel se uzează, iar rezultatul lor e doar transformarea protestelor în derizoriu şi în ceva iraţional, inutil şi chiar vătămător >.

La finalul analizei doamna Bazac enumeră, sub semnul raţionalului, şi câteva posibile puncte (în acelaşi timp interesante perspective) ale unui strict program minimal: reintrarea sub control public a tuturor resurselor naturale ale ţării, publicitatea şi controlul public – inclusiv prin legi severe – al proceselor de management, controlul public al Băncii Naţionale,   punerea sănătăţii şi a învăţământului sub principiul caracterului lor public şi de bun comun, un management transparent şi un control democratic, controlul public pentru ca să nu existe excepţii de la regula egalităţii în faţa legii.

UPDATE: Comparativ cu analiza doamnei Bazac lamentaţia, că altceva cu greu poate fi apreciată, unuia dintre”intelectualii idealişti”, semnată, din păcate, de Ion Vianu şi intitulată Neoliberalismul este continuarea bolşevismului cu alte mijloace tinde, cu tot respectul, către intervalul pseudoideologic codependent dintre jenant şi penibil! Au şi idealiştii cumplitele lor mărginiri! Cititorii acestora au parte de inerente dezamăgiri venite din nevinovatele şi nu prea foarte amăgiri!

Am încă nădejdea că pot să-mi istorisesc propria poveste

Viaţa Românească, Nr. 9-10 / 2011 a publicat un articol cuceritor prin tema (alesă fără teamă)  Normă, normalitate, azi solicitând, prin intermediul lui Marian Drăghici răspunsuri lui Liviu Antonesei, Simona-Grazia Dima, Solomon Marcus, Anca Mizumschi, Cosmin Perţa, Nicolae Stan, Ion Vianu la întrebările:
“Chestionar orientativ (opţional). Nu o dată, în ultimele decenii, realitatea în care trăim cum trăim şi modul de comportament la care am fost şi suntem provocaţi/dresaţi, în spaţiul public, dar şi, prin invazia media, în cel familial, ne obligă „în tot timpul şi în tot locul” la întrebări de genul: 1. Este lumea aceasta în care trăim o lume normală (la cap)? 2. Suntem noi (sunt eu, care întreb) normal(i) şi lumea a-normală, sau invers? 3. Cât din normalitatea noastră originală se datorează experimentului comunist, cât – postcomunismului bezmetic în tranzitivitatea lui nenorocită? 4. Este „normalitatea” socială doar un concept irealizabil, idealizant, o iluzie naivă, sau e o stare de fapt, reală, conform(ă) unor norme/principii de viaţă acumulate, verificate, omologate de-a lungul timpului? Şi încă anormalitatea ar fi doar un derapaj temporar de la normalitate – cronicizat, permanentizat din lipsa normei, a principiului? 5. Într-un dialog cu Dorin Tudoran pe scena Ateneului Român, Nicolae Manolescu definea normalitatea prin norma însăşi: omul potrivit la locul potrivit. Dumneavoastră aveţi o definiţie/viziune personală a normalităţii? 6. Prezentarea/relevarea/descrierea a-normalităţii corpului social, în mass-media, în literatură şi artă, conduc la abolirea acesteia şi la instaurarea normalităţii, sau dimpotrivă, la perpetuarea şi potenţarea „relelor moravuri”? Sau, nici-nici? 7. Mai e de sperat în norma/normalitatea zilei de mâine? Dacă da, în ce rezidă, după dumneavoastră, această speranţă?”

Şi-i sunt dator lui Teo Negură cu o precizare.
Nădejdea, prietene, din lectura asta a venit (dar o să te rog să nu eziti a ceti întrebul articol, merită, literă cu literă):
“Liviu Antonesei – PUTEM OPERA CU CEL PUŢIN DOUĂ SENSURI ALE NORMALITĂŢII
1. 2. Cînd am primit întrebările la ancheta Dumneavoastră, mi s-a părut că sînt uşoare, că problema este lesne de abordat şi chiar de rezolvat. Citindu-le şi a doua oară, mi-am dat seama că ele se referă la una dintre cele mai redutabile, mai dificile chestiuni privind viaţa noastră publică. Aşa că prima strategie a fost să tot amîn răspunsurile pînă cînd a devenit imposibil să mai fac asta fără să mă fac de rîs, fără să intru într-un fel de „anormalitate”, din păcate, atît de „normală” la noi! Problema este dificilă şi în sine, ca fenomen sociologic, ca să spun aşa, dar e dificilă şi din motive conceptuale şi teoretice. În fond, putem opera cu cel puţin două sensuri – iar dacă nu aş fi atît de grăbit să nu întîrzii prea mult, poate aş mai găsi alte cîteva! – ale termenului. Şi, cum voi încerca să dovedesc, nu sîntem normali (la cap) nici într-un sens, nici în celălalt. Pe de o parte, normalitatea este o raportare la media socială, pe de alta la un set de valori-reper. Să operăm cu primul sens. Sînt absolut convins că majoritatea concetăţenilor mei sunt normali, inclusiv la cap şi, totuşi, lumea noastră nu e o lume normală. De ce? Pentru că această majoritate, care dă media, este, de fapt, ceea ce se cheamă o „majoritate tăcută”. Nu ea dă tonul în societate, nu ea furnizează reperele şi modelele, nu ea modelează în direcţia unei „aurite căi de mijloc”. Din păcate, toate acestea sînt provocate de o „minoritate supraexpusă”, vizibilă, peste tot prezentă, alcătuită din politruci incompetenţi, demagogi şi corupţi, din jurnalişti de trei surcele, vedete de mucava, vipuri şi vipiţe de toată jalea. Deci atmosfera publică nu doar anormală, ci de-a dreptul nerespirabilă este produsă de damfurile tuturor becalilor, băseştilor, ilieştilor, dandiaconeştilor, monelor şi zăvorancelor care se agită cu o obstinaţie şi o frenezie demne de o cauză mult mai bună. Continue reading

Apel către lichelele apelului pentru respectarea statului de drept şi a democraţiei

Beranger cu o formidabilă postare Aştept un val de indignare şi autoimolare colectivă

Distrugerea structurilor administrative ale ţării prin regionalizare şi desfiinţarea judeţelor tradiţionale, insulta adusă lui Mihai I concomitent cu disculparea lui Antonescu, astea nu-s decât ultimele două picături în hârdăul cu diaree puturoasă pe care Băsescu ni-l plimbă pe la nas de peste şase ani de zile. Aştept nu o indignare tardivă şi molatecă, aştept mai mult de la neamul ăsta emasculat (…) Aştept aşadar ca 6.059.315 de cetăţeni să se revolte, să iasă în stradă şi să ceară suspendarea preşedintelui. Aştept ca 5.277.068 de cetăţeni să iasă în pieţe, să-şi pună cenuşă în cap şi să-şi ceară scuze în mod public pentru că au votat ca ţara asta să fie distrusă. După care, cu coctailuri Molotov şi cu pietre din caldarâm, să ia cu asalt Palatul Cotroceni şi să-l lapideze pe trădător. Mai aştept ca cei peste 100 de Continue reading