“Aplauze în fund, sâsâituri în faţă” …

Motto: “Din două una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele… esenţiale… Din această dilemă nu puteţi ieşi… Am zis!”

Domnul Andrei Cornea a început, mai nou, din vechi, mai vechi, din nou, a cocheta ideatic cu exprimările sibilinice, slalomând, graţios semantic, dizgraţios amnezic printre  încâlcitele sensuri ale “vremilor” enigmatice pe care le străbatem năuci, trăgând din mers, cu scurte opriri doar în direcţia “actualilor lideri” şi dovedind potenţa perfidă a unor absconse semnificaţii cu accente plecând, în registru oftativo-spăimos, de la grav prevestitoare, trecând prin suspine profetice, computaţii uşor de explicat dar greu de înţeles, înspre de nedezvăluit încă viziuni apocaliptice …
Finalul articolului este superb şi circular autoasigurator:

< În condiţiile smintelii aproape generalizate care bântuie viaţa politică la noi, dar şi ale schismei dramatice din interiorul opiniei publice „luminate“, singurul lucru înțelept în materie de revizuire constituţională pe care l-am mai putea face ar fi să nu facem nimic.> (Revista 22, Nu schimbaţi Constituţia!)

Grupul pentru Dialog Social, vrând-nevrând, a găzduit, prin intermediul unui distins părerist o nepremeditată răzbunare a lui Tache Farfuridi, avocat şi membru al  Comitetului permanent, Comitetului electoral, Comitetului şcolar, Comiţului agricol şi al altor comitete și comiţii …

***
Dinspre Curte(a Aspaziei, exempli gratia), fireşte, se aude vindicativul dilematic:”Vă rugăm să închide-ţi uşa şi când intraţi şi când ieşiţi. Este curent!”

„Mă, superbă e!” (despre ferestre)

Peste tot observ, cuminte, altfel scris, transigent, că “se trag linii” şi sunt nenumărate tentative de-a concluziona anul hanul ce (nu) stă să treacă …
Şi mi-e dor să cobor urcând şi să urc coborând, în timp, cu mult dincolo de-un 2011 care, dintr-o perspectivă dialogică (un articol bun dar pe care l-am recitit atent la “frânele mentale”) a adus, cu insistenţă, justificată sau nu, în actualitatea deformată, referinţe, cu şi fără sminteală, din opera enormului Caragiale …
Dintr-o vreme a sonatei virgulei şi a unei potenţiale beţii cu acribie mi-am reamintit despre nenea Iancu, omul, relatat de Ioan D. Gherea:

„În ultimii ani ai vieţii lui Caragiale, Simfonia a 4-a de Beethoven devenise preferata lui. Fredona într-una din ea şi vorbea cu entuziasm de toate părţile ei.
Odată, la un concert dat la Gewandhaus… s-au auzit în mijlocul tăcerii adînci, religioase, a sălii, un fel de pocnitură, nişte exclamaţii şi sâsâieli violente. Caragiale deodată a strigat: „Mă, superbă e!” şi şi-a tras o uşoară palmă peste obraz. Probabil că nici Caragiale nu se aşteptase ca demonstraţiile lui de entuziasm să aibă atâta răsunet, căci nu ţinuse seama de tăcerea profundă din sală.”

Şi nu pot să nu-mi amintesc, surâzând, şi de confesiunea către Octavian Goga:

„Mi-a plăcut mult satul tău acolo la poalele munţilor… Să vie şi Vlahuţă… Să stăm aşa până la toamnă… Nu ne trebuie nimic… Numai un pian să fie şi unul să-i ştie rostul… Când se face seară şi iese luna albă-gălbuie de după mestecenii pe coasta ceea, noi să stăm întinşi în iarbă şi de pe fereastra deschisă să pătrundă Beethoven: Sonata lunii”…

Apocrifă sau nu, istorisirea despre tânara femeie oarbă care locuia în aceeaşi casă unde se mutase Beethoven şi care, într-o noapte, i-a spus, ţipându-i la ureche: “Aş da orice sa văd lumina lunii!” iar acesta, mişcat până la lacrimi a scris desăvârşita-i sonată îmi aduce încă un zâmbet despre rostul celor care au norocirea să-şi ştie rostul şi-l lasă “de pe ferestre deschise” să pătrundă-n lume …

Nenea Iancu în “rândurile de mai la vale”

Românul, Arad, 4 ianuarie 1911
NOTE LITERARE.
Caragiale  şi Ardelenii.
De  dr.  Horia  Petra-Petrescu.

Te cuprind  câteodată nişte fiori  de bucurie, de  entusiasm, cari pretind imperios să-ţi  comunici simţimântele cu grai viu semenilor tăi,  sau  să le aşterni  pe hârtie, ca cu atât mai mulţi  să fie cuprinşi de aceşti fiori, cari ridică sufletele  omeneşti. Nu eşti sigur, da că  pana ta este în stare să redea întru toate, cu  amănunt e le cele mai gingaşe, simţimântele  înstăpânite  asupra ta, dar  încerci, îţi dai osteneala şi te simţeşti fericit, dacă ai dat chiar numai o părticică din focul, care clocoteşte în pieptul tău.
Mă aflu  într’o astfel de stare sufletească, când vreau  să scriu de spre convorbirile avute cu  „ nenea  Iancu”, cum îi zicem’confidenţial d-lui Caragiale.
Iată, stau la îndoială la primul  pas:  să  întitulez pe d. Caragiale  „nenea  Iancu”, ori,  simplu, Caragiale, cum  se vorbeşte de spre oamenii, cari au un trecut şi un prezent  îns emnat,  recunoscut de toţi ai noştri, ori  să-i zic,  respectuos, „domnul  Caragiale “?  „Domnul Caragiale”  ar fi falş. N’ar  avea nimic din coloritul personalităţei sale. Tocmai, respectul şi dragostea faţă de  dumnia  sa se oglindesc în celelalte  două feluri  de zicere, în  „nenea  Iancu” şi în  „Caragiale “. Am cetit  însă zilele trecute că Massenet s’a  supărat foc, fiindcă umele lui a fost tipărit  pe afişul  teatral al Operei din Pars fără atributul de  „ domn “, cum e întrebuinţat în  F r a n ţ a .—„ Cum”, a întrebat el, „nu trăiesc  încă? Lăsaţi posteritatea  să mă  numească simplu, ca pe un clasic. Deocamdată daţi -mi cinstea  cuvenită !” Chestie de  apreciare. Ca  să nu mi  se  întâmple şi mie astfel,  scriu: „nenea  Iancu”, şi o  să pricepeţi şi dvoastră farmecul acestui epitet, cetind  rândurile de mai la vale. Cine nu l’a văzut, cine nu l’a auzit  nu-şi poate da  seama despre  „nenea  Iancu” în merit. Operele lui sunt o carte deschisă — desigur — ele vorbesc elocvent, dar  îndrăznesc  să susţin — cea mai mare parte a productivităţei sale se desvoltă între patru păreţii odăilor, în  conversaţiile cu oamenii, cari au bucuria  de a fi în  nemijlocita lui  apropiere. „Nenea  Iancu” vorbeşte. Nimic mai interesant de cât să-l auzi vorbind. Faţa lui este o oglindă sufletească miraculoasă.  „Nenea  Iancu” nu-şi dă de gol trecutul de actor. Fiecare întorsătură  de frază, fiecare  gândire îşi află reflexul în  căutătura ochilor, în colţul gurei, în gesturi. Ochii lui te pătrund şi stau, par’ că, să-ţi disece măruntaiele, colţul gurei lui  râde şi plânge, înjură şi bine cuvântă, e sarcastic şi  p r i etenos. Şi —  gesturile! De e la masă, în  restaurant, nu-şi bate mult capul „nenea  Iancu”, că e urmărit de ochii celorlalţi, de la alte  mese; se  ridică,  întinde mâna, degetele i-se  adună  pumn, bagă mânile în buzunar, elocvent, se plimbă  doi trei paşi, se aşează satisfăcut  sau  supărat,  după cum e conversaţia, — dar  totdeauna în cea mai perfectă  consonanţă cu materia care  se discută. Continue reading