Portocaleza energo-(in)dependenţei


F(r)acturarea hidraulică  le mai lipsea pe post de tichie de mărgăritar …

Mă intimidează, recunosc, enormele lor eforturi de a nu rata să fie penibili şi aserviţi până la (un) capăt (încă nedefinit) …

Cinismul contrarietăţii şi contrarietatea cinismului


Deutsche Welle se întreabă, cumva retoric, Cine e vinovat pentru eşecul Schengen?
Aşa am fost capabil să înţeleg mai mult decât tâmpa împăunare a (aducătoru)lui (de voturi) Baconschi:”Diplomaţia românească a reuşit să convingă Polonia, care deţine preşedinţia UE, să nu supună la vot subiectul accesului în Spaţiul Schengen, deoarece se ştia cu siguranţă că rezultatul ar fi fost nefavorabil
Ambiguitatea identificată despre situaţia României băsesciene ia sfârşit când un italian, Claudio Morganti de la Liga Nordului este indiferent la situaţiile cel puţin stânjenitoare şi mai şi vorbeşte:
Politicianul italian a declarat că este bine ca România şi Bulgaria să rămână în afara Spaţiului Schengen, pentru că, în felul acesta, s-ar putea evita „invazia unor populaţii, care în cele mai multe cazuri nu se pot integra în societatea noastră şi care, ocupând abuziv terenuri, sporesc nivelul infracţionalităţii în regiunile în care se stabilesc.”
Or, persoanele la care se referă Morganti nu călătoresc de obicei cu avionul sau, cel puţin, se presupune că nu o fac, alegând căile terestre mai ieftine. Asta explică şi de ce Franţa şi Germania s-au învoit pentru o admitere în etape.
Dar aceşti nedoriţi, de care se plâng deopotrivă francezii, italienii, finlandezii, dar şi spaniolii sunt cetăţeni europeni şi nu pot fi numiţi la propriu „imigranţi”, chiar dacă seamănă cu aceştia.
Vest-europenii evită să spună aceste lucruri făţiş, recurgând, îndeobşte, la tot soiul de subterfugii, iar românii tac, la rându-le, căci „emigraţia-imigraţia” aceasta nedorită în vest este în România un lucru convenabil. Iată de ce şi vesticii sunt profund nemulţumiţi de dialogul cu partea română care se face că nu înţelege problema, invocând insistent regulile europene.
Faptul că un elegant comerciant olandez cu conturi substanţiale în bancă şi vorbind fluent cel puţin o limbă străină ar trebui să primească la frontiere un tratament egal cu al unei ţigănci din România cerşind cu copiii în braţe şi care va ajunge cel mai probabil pe un mare bulevard european este ceva care provoacă anumite contrarietăţi.
Principiul non-discriminării, asumat de toţi partenerii europeni în discuţiile lor abstracte privitoare la integrare, se loveşte permanent de o realitate concretă de natură să repună totul în discuţie.
Dacă vest-europenii nu asumă întotdeauna subiectul cu toată sinceritatea, lăsând „extremiştilor” şi „populiştilor” să spună ceea ce ei nu au curajul să spună, românii manifestă la rândul lor o anumită doză de cinism. Ei par să spună că, dacă vest-europenii au asumat principiul non-discriminării pe care l-au predat îndelung esticilor ieşiţi din comunism, ar trebui să preia integral şi costurile acestei „emigraţii/imigraţii” care iese din toate tiparele (…).”

În logică eludatei contrarietăţi i se mai spune şi raport între două noţiuni sau judecăţi care se exclud reciproc, dar care pot fi înlăturate amândouă în favoarea unei a treia.
În cazul eşuatului succes Schengen a treia cale s-ar vrea, dar nu are cum să fie, amânarea votului …

România – paradisul pentru divorţuri italiene


Unde dai şi unde frunză …

Deutsche Welle:
Mai există şi subiecte minore, chiar şi în presa occidentală. Care îi mai consacră uneori articole României şi pe alte teme decât cele corelate de incapacitatea combaterii corupţiei, a crimei organizate şi a justiţiei româneşti de a-şi îndeplini, cum trebuie, misiunea.
În Neue Zürcher Zeitung de joi a apărut o notă despre modul în care România bate alte ţări la capitolul turism. E vorba de simpaticii notari români şi de procedura simplificată de divorţ pe care România o oferă, potrivit publicaţiei internet, Romanian Business Insider, străinilor care doresc să-şi desfacă eşuatele căsnicii.

Parcă văd că dacă suprema blondă ratează a (se) sublinia (în) aceste succesuri, va ieşi Omniscienţa Sa, Albă ca Lăzăroiu declarând că şi acest aspect face parte din grandioasa viziune a grandiosului minilicurici, doar că până acum a fost securizat mediatic.

Blestemul pâinii şi pâinea blestemaţilor


Am citit, oripilat, pe DCNEWS Trei pâini sau o excursie, contra adeziune în partid …
Adeziunea, fireşte la debaraua portocalosferei, respectiv UNPR, din sectorul 5 al măreţului Bucureşti.
Înfiorător este că nu se vor opri aici. Nu au nici de ce, nici pentru ce …
Suntem, totuşi, aşa prăpădiţi şi vai de noi, totuşi în Europa în anul 2011.
Poate, defazat şi dezamăgit, mă înşel eu …

Întâmplător sau nu, cine să mai ştie, cuvântul zilei propus de DEXONLINE este hegemonie.
Hegemonia liliputanilor (că aşa este apreciată dimensiunea numitului partid de către autorul articolului, Crişan Andreescu).
Ceva nu sună bine.
Prin Transilvania se foloseşte pentru pretenţiosul liliputan cuvântul nimuric (adaptat din maghiară) ceea ce înseamnă bicisnic, neputincios, slăbănog, pipernicit, pitic.
Sinonime, toate, cu stârpitură.

Cel cu pâinea (şi cuţitul), altfel scris …

Elena Udrea, democraţia menstruală şi exerciţiile electorale de poligon


Lucian Avramescu, în Jurnalul naţional, lucid şi tocmai de aceea suferind, scrie, sfâşiind şi sfâşiindu-se, bietul de el pentru bieţii de noi sfâşiaţi şi din ce în ce mai sfârşiţi: România yacht contra România ulei, făină, sare

Uliţă de sat în Neamţ. Un bărbat octogenar, subţire şi străveziu, ţine în mâinile cărora nu le poate stăpâni tremurul o pungă din plastic. Cineva îl chestionează despre democraţie, despre vot, limbaj abstract căruia nu-i prinde înţelesul, altcineva îl filmează. Este evident stânjenit şi speriat. Mai mult speriat. Spune că are în pungă ulei, făină şi sare. Da, sare. Gândul că i-ar putea fi confiscată punga e singurul care-l chinuie. Ar vrea să fugă, priveşte gol în stânga şi dreapta, dar gleznele nu-l mai ajută. Aţi fost luat cu maşina de acasă, ce semnificaţie are pentru dumnea­voastră democraţia, vi s-a sugerat pe cine să…? Ce să răspundă? Democraţia e punga cu ulei şi sare. Dacă alegerile ar cădea lunar, dacă democraţia ar fi menstruală, ai mai putea respira. Bărbatul e hăituit. Chipul lui a filtrat în ani doar linii strâmbe, semne ale necazurilor îndurate. Desenul alb al feţei şi apa albă a vremii. Timpul n-a lăsat, în sedimentări succesive, urma vreunei întâlniri cu bunăstarea, cu fericirea, cu norocul pe chipul acestui om. Aş vrea să le strig celor care-l intervievează să-l lase în pace. În fond, quod  erat demonstrandum. Gata. 
Săptămâna trecută, cele două te­le­­viziuni de ştiri care mai cutează să pună întrebări supărătoare gran­gu­ri­lor puterii au ţinut-o lanţ cu nu ştiu ce rochie a madamei Udrea, ministresa de e şefă primului ministru. Rochia, care costă cât un autoturism nou, a fost purtată la o banală conferinţă de presă. Ţoalele de firmă şi de huzur ale doamnei Udrea nu-s o surpriză pentru nimeni şi cu toate astea rochia respectivă, aşezată de cataloage la preţul de 14 mii de lire sterline, a stârnit chiar şi interesul, ironic-amuzat, al presei americane. Continue reading

Conceptualizarea acţiunilor şi alegerile (i)raţionale


O altă perspectivă, inedită, logică şi neviciată de ideologii,  pe Critic Atac în Criminalitate și Câștiguri, o postare a lui Max von Sudo pe tema revoltelor din Marea Britanie. Multe văluri sunt date, fără efort, la o parte şi sunt rostite crâncene adevăruri aici, evitate din răsputeri în media oficială …

Cum hoţii nu ţin prea multe conferinţe de presă, toate talkshow-urile BBC-ului din această dimineaţă au fost oarecum unilaterale.
Azi noapte eram pe străzile din Brixton, așa că mă simt la fel de îndreptăţit ca oricine să vă ofer perspectiva unui anarhist care locuiește în zonă de șase ani de zile. Să începem cu începutul. Niciunul dintre cei care-o tundeau noaptea trecută din Currys cu braţele pline nu va plăti vreodată taxa anuală de 9000£ pentru minunatul sistem universitar neo-liberal al lui David Cameron, atât de îndrăgit de tinerii londonezi. Cu toate că, în Marea Britanie, există acum mai multă mobilitate socială decât în epoca victoriană, cea atât de idolatrizată de Cameron, în această mare simfonie a societăţii britanice, tonurile rasiste sunt încă destul de puternice. Cei mai mulţi dintre negrii care au participat azi noapte la jefuirea magazinului Currys de pe strada Effra nu vor reuși niciodată să plece din cartierele lor și să ajungă în „lumea bună”. Prin urmare, n-au prea multe de pierdut.
Cu toate astea, mulţimea din noaptea trecută, destul de pestriţă pentru Brixton, era într-o dispoziţie sărbătoarească, mașinile înșirându-se pe ambele părţi ale șoselei tocmai până la Brixton Water Lane. Oamenii aceștia nu prea sunt obișnuiţi să câștige. Șansa de-a pleca acasă cu aparatură electronică în valoare de câteva sute de mii de lire sterline, chiar sub nasul acelorași poliţiști neajutoraţi, care îi hărţuiesc, îi bat și-i ucid de câte ori au ocazia, a făcut ca noaptea trecută să fie una de pomină. Fetiţele de 14 ani care voiau să pună mâna pe plasmele de un metru la care visaseră de-atâta amar de vreme, s-au arătat suficient de politicoase încât să-mi ceară scuze când m-au acroșat, în graba lor de-a ajunge în parcarea de la Currys. Azi noapte, toată lumea de pe strada Effrey era într-o dispoziţie de zile mari.
În dimineaţa asta, acriturile din media corporatistă susţineau exact contrariul.
Mulţi comentatori au deplâns absenţa unei motivaţii politice clare a revoltelor, părând îngrijoraţi de faptul că jafurile le-ar putea discredita. Potrivit acestei direcţii de gândire, sărăcia n-are nimic de-a face cu politica. Continue reading

Satrapii constipaţi, balastul netrebniciei autohtone, epoci fatale


Fireşte că nu doar un “ceva” merge brambura şi în noi şi asta nu de azi, de ieri ci de multă, multă vreme, câtă, din câtă, a avut fiecare la dispoziţie …
Domnul Pleşu, cel recent invitat de Vodă la decenţă, asta şi constată, cuprins de-o bruscă revelaţie în Netrebnicie.
Verbul e sclipitor, referinţele sunt stelare, păţaniile domniei sale sunt apocaliptice dar dincolo de ele se observă, cu nepermisă şi dezolantă uşurinţă, că e cantonat în secvenţa bate şaua să priceapă reluctanta iapă.
În lumea reală dacă ţi se întâmplă să ceri un Martini, cu obligatoria gheaţă, estetica măslină şi un espreso “lung” dar primeşti ceva aproximativ înspre o mizerie şi o flagrantă lipsă de respect se cheamă că eşti prins la propriu, numele Pleşu e lipsit de relevanţă, în dilema, mai veche, mai nouă, a opţiunii dintre “lăcomia cumulativă” şi “selectivitatea astringentă”. Recomandat, pentru o optimă igienă mentală, este să te ridici şi să pleci. Între ridicare şi plecare scenariile aplicabile pot fi diverse dar toate încep cu un refuz. Mai boieresc sau, după caz, mai mârlănesc. Opţiunile sunt funcţie de moment, umorile caracteristice, idiosincrasiile definitorii şi violenţa erupţiei de criză nu în sens băsescian ci criză identitară.

În rest, în afară de încântarea datorată măiestriei frazei şi un “le-a zis-o” pentru secvenţa “guvernanţii nu mai par de mult plauzibili” anihilată, penibil şi precipitat de “iar pres­taţia opoziţiei nu e de natură să ne ofere un solid orizont de speranţă” (doar atât la alonja lu’ matale?) nu prea ai ce alege.
Inspiraţia, totuşi, oferită de cuvântul “netrebnicie” m-a dus, şi acesta a fost câştigul lecturii, la Epoca lui Alexandru Macedonski, scrisă parcă ieri,  şi de-o terifiantă actualitate (Și o naţie mai bine nu s-a dat de-a berbeleacu/ Iar desigur niciodată dezmăţarea n-a domnit/ Într-o epocă fatală, sub un aer mai tâmpit) de cazi pe gândite gânduri şi zici, vrând-nevrând, ca moralistul naţiuniii despre “impulsivitatea destructurantă”: uite, dom’le până şi autorul Excelsiorului este antibăsescu.