Tulai, preshe …

Ni, că scriu cei de la Cluj cum că Danileţ este, c’est ne pas possible, în şănţuleţul existenţial…
Şi tocmai ce scrisese ilustrul istoric Gregoar cum că “În Danileţ stă şansa noastră de a avea cu adevărat un stat de drept” …

Presheeeee, este, cumva, în aporetica urbană, un ză eşec “ghinionist la noroc”?

***
TÚLAI interj. (Reg.) Exclamație care exprimă spaimă, mânie etc.; valeu! vai! ajutor! – Cf. magh. tolvaj „tâlhar”.

Berbecismul băsescofil strong “ca şi” …

 

Vladimir Tismeneţki comite, vrând-nevrând, sfâşiat de indegenţele-i ideologice jenant de des schimbătoare un deznădăjduit inventar al sinecuriştilor portocalo-lăcustofili

< Ca şi Grigore Cartianu, Dan Tapalagă, Dan Turturică, Dan Andronic, Cristian Câmpeanu, Robert Turcescu, în spiritul editorialului revistei “22″, în acord cu oameni pe care ii respect in cel mai inalt grad, de la Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu la Mircea Mihăieş, Mircea Cărtărescu şi Dragoş Paul Aligică, nu pot decât să susţin strong>ideea refuzului de a participa la ceea ce poate deveni, prin manopere frauduloase, legitimarea nu doar a loviturii de stat încă avortate, ci şi uzurparea definitivă a puterii politice, economice şi juridice de catre Dan Voiculescu şi mafia transpartinică. >

Feciorul şefului catedrei de marxism-leninism a Universităţii “Constantin I. Parhon” şi şeful catedrei de “Istoria Partidului Comunist al URSS”, la “Şcoala Superioară de ştiinţe Sociale A.A. Jdanov” comite două mici erori: Suspendatul susţine, very strong, că lovitura de stat e gata dată şi nu încă avortată şi tot acelaşi simbol al “puterii politice, economice şi juridice” pronunţă avizat, doar citeşte Levantul de atâţia amar de ani, Cărtărăscu şi nu eronat, vezi bine, Cărtărescu …

(R)evoluţii spectaculare

Dacă moţiunea pe care USL intenţionează să o depună imediat după Paşte va trece, cred că vom asista imediat la evoluţii spectaculoase pe scena politică din România, în special pe scena puterii politice”, Sorin Frunzăverde.

În rest viaţa în Mioritic Land este (vorba Pleşului) plină de palpit existenţial. Tot ce vrei să ştii despre balistica pisicii (Dan Constantin, Jurnalul) în cazul colivăresei , cum, eroic,  procurorii D.N.A. au indisponibilizat locuinţa şefului FRF şi trei imobile aparţinând lui Dumitru Dragomir, pentru a recupera din prejudiciul reclamat de Adrian Mititelu, ca urmare a dezafilierii Universităţii Craiova şi vaaai! uite cum hitul “Justice for all” revine în actulalitate, maniera celestă în care pedelistul pur şi Sever (in full Voinescu Cotoi) acuză (nu se scuză) USL că face presiuni în unele judeţe din Moldova asupra aleşilor democrat minus liberali, dănd, darnic, asigurări că demisia lui Laszlo Borbely nu afectează viitorul coaliţiei şi, surpriză sau nu prea foarte, nu vede necesară convocarea Consiliu Naţional de Coordonare al PDL pentru excluderea lui Cristian Preda dar cu-n ameţitor plural, debordând de încredere zice că “Suntem convinşi că foarte curând Guvernul va lua o decizie privitoare la reîntregirea salariilor” …
Fosta glorie a Uniunii Tineretului Comunist, Mihai liniuţă Răzvan Ungureanu crede că moţiunea de cenzură este complet, dar complet, dăunătoare la adresa stabilităţii politice şi economice a ţării, evitând să părerească despre efectele absolute nocive ale acesteia asupra singurului aspect relevant: metafizicul unui (părereala lui Lăzăroiu) îndrăgostit de imaginea de intelectual erudit va fi dat, ambetat absolut, peste cap, băsescofilul Cristian Câmpeanu ţipă indignat despre riscul rinocerizării României (Neaţa, domnu’!), doamna Alina Mungiu-Pippidi, bună, chiar foarte bună prietenă a Elenei Băsescu, apreciază că participarea la vot va fi foarte scăzută în acest an, o fi, Moni, fostă Columbeanu anunţă, spăimos, o reglare de conturi din cauză că pentru că Mr. Pink vine în România ca să-l pună pe Irinel la punct(uleţ), ni, mă, rămâne capitala fără unul dintre cei mai tari cantidaţi, marele istoric Grigore  Cartianu are o tentativă de editorial despre un banc răsuflat şi, după ce împrumută de la colegul vechi dilematic tigaia existenţială pentru a o pocni, şi el, pe Dana Grecu, scrie, subtilo-aluziv “o fufetă îşi povesteşte aventurile din Egipt, unde-a tocat banii unui fotbalist. Cică n-a mai ajuns la piramide, pentru că acestea erau prea departe de mall”… Cică profund!

M-au întristat, renunţând la mioritismul uşor băşcălios, cuvintele imprudente ale lui Mircea Vasilescu care vede, treaba domniei sale, un caz tipic de părtinitor ignoratio elenchi, în  Cristian Preda şi Monica Macovei “doi oameni inteligenţi, raţionali, care se străduiesc să impună, în politica românească, onestitatea şi decenţa, echilibrul şi competenţa”.
Mi-e greu, cât m-aş strădui, să văd în aceştia chiar exemple de onestitate, decenţă, echilibru şi competenţă …
Oricare dintre aceste calităţi presupuse le impuneau, de mult, o demisie de sub aripioara unei tentative eşuate de autocrator …

Osia compasiunii şi prezenta absenţă a scârbei metafizice

E prima dată când sunt realmente (dar şi amicalmente) dezamăgit de un articol al celor de la Deutsche Welle.
Păcatul de a fi intelectual, autor George Arun, redactor Rodica Binder păcătuieşte printr-o subiectivitate şi jignitoare şi penibil mascată …
Acum o vreme Sever(ul) Voinescu Cotoi evidenţia, din motive strict portocalofile, o categorie a intelectualilor, în care se şi includea, intelectuali publici.
George Arun identifică o alta: “intelectualii cei mai vizibili” (eufemismul pentru sinecuriştii cei mai vizibili?) care, bieţii de ei “sunt ţinta predilectă a forumiştilor şi a bloggerilor care aspiră la o identitate din anonimatul în care se află” …
Iar de aici încolo drumul e liber pentru a mitralia “postacii” şi “frustrările  încrîncenate … îndreptate împotriva intelectualilor cu o notorietate recunoscută în spaţiul public” …
E păcat pentru atâta disipare inutilă de energie …

Din punctul(eţul) meu de vedere, blogger, recent, anonim, vetust dar care nu aspiră la o altă identitate, îmi ajunge şi-mi prisoseşte, uneori, cea pe care o am,  mai înţeleptesc şi eu, fără să cer voie cuiva,  domnul Andrei Pleşu experimentează artificialmente, spiritualmente, structuralmente, substanţialmente dar şi superficialmente algomania contingenţelor, pendulând între disonanţă şi consonanţă cognitivă, realizând că smintelile pot fi identificate, cu uşurinţă, la alţii dar experimentate, povarnic,  pe ambalajul propriu …

Citiţi, rogu-vă, de timpul vă permite, întru echilibru o analiză chirurgicală, invazivă dar pertinentă, semnată de Daniel Octavian Bejan, Musiu, nu se mai poate!

<Sentimentul acesta de înstrăinare, evocat de domnul Pleşu, îmi e perfect de înţeles. Aş putea înţelege fără probleme depărtarea pe care o resimte cărturarul care nu îşi mai află locul în zgomotul unei lumi care dă tot mai puţină îngrijire cuvântului bine potrivit şi gândului cuviincios rânduit. Pot fi alături de omul de carte care îşi cere sanctuar în bibliotecă, departe de o societate cu rele năravuri şi valorile morale descompuse de necroză. Există, totuşi, ceva care îmi anchilozează membrul solidarităţii, îmi refuză impulsul devălmăşiei, îmi strică osia compasiunii. Iar acest ceva este enorma ipocrizie a dezamăgitului domn Pleşu.

Vorbesc despre ipocrizie. Una obeză, gâfâind, grohăind de sub voalul prea străveziu al demonstrativei mâhniri. Pentru că, aflăm mai la vale, în epistola domnului Pleşu către cititori, năduful ( în cele din urmă la asta se rezumă totul) său e stârnit, hrănit şi gâdilat pe burtă de o chestiune extrem de concretă şi imediată. Nu stricăciunea ideii, nici precaritatea îmbinării vertebrelor, ci o sfadă în fundul curţii e sămânţa bâzdâcului său. Domnul Pleşu e scos din sărite de Cartianu. Simplu şi limpede. Care Cartianu are un schimb de bale cu amicul Dinescu. Şi uite aşa scârba metafizică e înlocuită de  cârdăşie -sora mai puţin virtuoasă a solidarităţii.

Domnul Pleşu e revoltat de insalubra proximitate a personajului numit Cartianu. Care e un sfertodoct, promiscuu intelectual şi moraliceşte. Sunt de acord. Cartianu, în lumea organică, nu-şi găseşte echivalent decât în productul defecaţiei. Dar asta nu s-a întâmplat brusc, într-o marţi după amiază. Cartianu a fost acelaşi personaj sulfuros şi până acum, în buna perioadă în care domnul Pleşu a livrat sistematic la gazeta condusă de personajul pomenit. Imputata pendulare între Coelho ( autor care, altfel, e bine publicat de editura amicului Liiceanu) şi Dan Diaconescu exista şi în perioada în care, în aceeaşi gazetă, condusă de acelaşi Cartianu, domnul Pleşu presta din condei. Pentru domnul Pleşu, Cartianu a devenit un neam prost pentru că s-a luat de Mircea Dinescu. Rea articulare a legăturii de cauzalitate! Dimpotrivă, Cartianu s-a luat de Mircea Dinescu pentru că e neam prost. Şi neam prost a fost şi în vremea când domnul Pleşu îi era colaborator zelos.>

Şi tot de la bunul Rabbi ştiu despre memorabila sinteză de viaţă, defectivă de anonimat, pe care nu mă mai satur să o tot repet, rostită de Johnny Răducanu: Toţi suntem importanţi, bre. Asta nu înţelegem noi. Toţi suntem importanţi.