Contextual reamintirii, dinspre Noica, a categoriilor avansate de voievodul moldav, cedeinţă, câtinţă şi feldeinţă am găsit un articol apărut pe 16 decembrie 2010, în secţiunea Cultura literară, semnat de Eugen Simion, Cantemir, un moralist din sud-estul european, în vremea când academicianul nu bănuia că e posibil să intre pe curs de coliziune cu unul din cei mai mari filozofi dintre conducătorii (eufemism, ask Pleşu) de edituri şi unul dintre cei mai tari conducători (eufemism, din nou, ask Frontul Salvării Naţionale) de edituri dintre filozofi:
< Dialogul dintre Înţelept şi Lume este, în fapt, un joc superior al spiritului. Surprindem, aici, bucuria de a polemiza şi de a înfrînge logica adversarului, de a despica firul în patru şi de a pune lucrurile fizice şi morale în categorii, nu fără o ironie secretă (ironia intelectuală). Aleg la întâmplare reflecţia lui despre avutie: „căci avuţia mai vărtos închide decât deschide, şi mai mult opreşte decât îndeamnă“. O idee scoasă, desigur, din „Biblie“. Cantemir o aduce în campul meditaţiei, o complică, citează pe Seneca („măcară ca păgân era“) şi pe Augustin şi după ce plimbă aceste idei prin mai multe domenii ale spiritului, trage morala fabulei: „căce adevărat iaşte ca avutul, adecă lacomul, numai el avut şi îmbogăţit iară alţii toţi săraci şi mişei a fi pofteste“. În fine, aforismul cantemiresc retează gâtul păcătos al avuţiei neînfrânate cu aceste vorbe: „avuţia naşte mândria cea spurcată“> …
***
Admite filozoful, scriitorul, editorul, cercetătorul, memorialistul, interpretul, realizatorul de televiziune, profesorul universitar, editorialistul, eseistul Gabriel cel Liiceanu “măcară că al intelighenţiei se pretinde” că de demult reflecţia “avuţia mai vărtos închide decât deschide, şi mai mult opreşte decât îndeamnă” e un ineradicabil apel către lichelele pseudoavangardei / pseudoelitei?