Funambulismul somnambulismului …

E aproape impardonabil să enunţi, remarcabil, o cauză concretă “din 2007 încoace, România este lipsită complet de orice proiect” (Deutsche Welle, Bucureşti) şi apoi să manelizezi, altfel scris, să dâmboviţezi analiza ce părea mai mult decât promiţătoare, neamintind măcar o dată, numele principalului responsabil pentru această situaţie apreciată generic “somnambulie vegetativă” la care aş adăuga strict necesarul “privită cu nefirească îngăduinţă de, zum Beispiel, Angela Merkel” …

Un gând într-un rând şi-un pic # 33

Horaţiu Pepine, în Deutsche Welle, Vidul de autoritate provoacă  nesiguranţă. De opt ani, însă, siguranţa autorităţii vidului e din ce în ce mai manifestă!

Osia compasiunii şi prezenta absenţă a scârbei metafizice

E prima dată când sunt realmente (dar şi amicalmente) dezamăgit de un articol al celor de la Deutsche Welle.
Păcatul de a fi intelectual, autor George Arun, redactor Rodica Binder păcătuieşte printr-o subiectivitate şi jignitoare şi penibil mascată …
Acum o vreme Sever(ul) Voinescu Cotoi evidenţia, din motive strict portocalofile, o categorie a intelectualilor, în care se şi includea, intelectuali publici.
George Arun identifică o alta: “intelectualii cei mai vizibili” (eufemismul pentru sinecuriştii cei mai vizibili?) care, bieţii de ei “sunt ţinta predilectă a forumiştilor şi a bloggerilor care aspiră la o identitate din anonimatul în care se află” …
Iar de aici încolo drumul e liber pentru a mitralia “postacii” şi “frustrările  încrîncenate … îndreptate împotriva intelectualilor cu o notorietate recunoscută în spaţiul public” …
E păcat pentru atâta disipare inutilă de energie …

Din punctul(eţul) meu de vedere, blogger, recent, anonim, vetust dar care nu aspiră la o altă identitate, îmi ajunge şi-mi prisoseşte, uneori, cea pe care o am,  mai înţeleptesc şi eu, fără să cer voie cuiva,  domnul Andrei Pleşu experimentează artificialmente, spiritualmente, structuralmente, substanţialmente dar şi superficialmente algomania contingenţelor, pendulând între disonanţă şi consonanţă cognitivă, realizând că smintelile pot fi identificate, cu uşurinţă, la alţii dar experimentate, povarnic,  pe ambalajul propriu …

Citiţi, rogu-vă, de timpul vă permite, întru echilibru o analiză chirurgicală, invazivă dar pertinentă, semnată de Daniel Octavian Bejan, Musiu, nu se mai poate!

<Sentimentul acesta de înstrăinare, evocat de domnul Pleşu, îmi e perfect de înţeles. Aş putea înţelege fără probleme depărtarea pe care o resimte cărturarul care nu îşi mai află locul în zgomotul unei lumi care dă tot mai puţină îngrijire cuvântului bine potrivit şi gândului cuviincios rânduit. Pot fi alături de omul de carte care îşi cere sanctuar în bibliotecă, departe de o societate cu rele năravuri şi valorile morale descompuse de necroză. Există, totuşi, ceva care îmi anchilozează membrul solidarităţii, îmi refuză impulsul devălmăşiei, îmi strică osia compasiunii. Iar acest ceva este enorma ipocrizie a dezamăgitului domn Pleşu.

Vorbesc despre ipocrizie. Una obeză, gâfâind, grohăind de sub voalul prea străveziu al demonstrativei mâhniri. Pentru că, aflăm mai la vale, în epistola domnului Pleşu către cititori, năduful ( în cele din urmă la asta se rezumă totul) său e stârnit, hrănit şi gâdilat pe burtă de o chestiune extrem de concretă şi imediată. Nu stricăciunea ideii, nici precaritatea îmbinării vertebrelor, ci o sfadă în fundul curţii e sămânţa bâzdâcului său. Domnul Pleşu e scos din sărite de Cartianu. Simplu şi limpede. Care Cartianu are un schimb de bale cu amicul Dinescu. Şi uite aşa scârba metafizică e înlocuită de  cârdăşie -sora mai puţin virtuoasă a solidarităţii.

Domnul Pleşu e revoltat de insalubra proximitate a personajului numit Cartianu. Care e un sfertodoct, promiscuu intelectual şi moraliceşte. Sunt de acord. Cartianu, în lumea organică, nu-şi găseşte echivalent decât în productul defecaţiei. Dar asta nu s-a întâmplat brusc, într-o marţi după amiază. Cartianu a fost acelaşi personaj sulfuros şi până acum, în buna perioadă în care domnul Pleşu a livrat sistematic la gazeta condusă de personajul pomenit. Imputata pendulare între Coelho ( autor care, altfel, e bine publicat de editura amicului Liiceanu) şi Dan Diaconescu exista şi în perioada în care, în aceeaşi gazetă, condusă de acelaşi Cartianu, domnul Pleşu presta din condei. Pentru domnul Pleşu, Cartianu a devenit un neam prost pentru că s-a luat de Mircea Dinescu. Rea articulare a legăturii de cauzalitate! Dimpotrivă, Cartianu s-a luat de Mircea Dinescu pentru că e neam prost. Şi neam prost a fost şi în vremea când domnul Pleşu îi era colaborator zelos.>

Şi tot de la bunul Rabbi ştiu despre memorabila sinteză de viaţă, defectivă de anonimat, pe care nu mă mai satur să o tot repet, rostită de Johnny Răducanu: Toţi suntem importanţi, bre. Asta nu înţelegem noi. Toţi suntem importanţi.

Cinismul contrarietăţii şi contrarietatea cinismului

Deutsche Welle se întreabă, cumva retoric, Cine e vinovat pentru eşecul Schengen?
Aşa am fost capabil să înţeleg mai mult decât tâmpa împăunare a (aducătoru)lui (de voturi) Baconschi:”Diplomaţia românească a reuşit să convingă Polonia, care deţine preşedinţia UE, să nu supună la vot subiectul accesului în Spaţiul Schengen, deoarece se ştia cu siguranţă că rezultatul ar fi fost nefavorabil
Ambiguitatea identificată despre situaţia României băsesciene ia sfârşit când un italian, Claudio Morganti de la Liga Nordului este indiferent la situaţiile cel puţin stânjenitoare şi mai şi vorbeşte:
Politicianul italian a declarat că este bine ca România şi Bulgaria să rămână în afara Spaţiului Schengen, pentru că, în felul acesta, s-ar putea evita „invazia unor populaţii, care în cele mai multe cazuri nu se pot integra în societatea noastră şi care, ocupând abuziv terenuri, sporesc nivelul infracţionalităţii în regiunile în care se stabilesc.”
Or, persoanele la care se referă Morganti nu călătoresc de obicei cu avionul sau, cel puţin, se presupune că nu o fac, alegând căile terestre mai ieftine. Asta explică şi de ce Franţa şi Germania s-au învoit pentru o admitere în etape.
Dar aceşti nedoriţi, de care se plâng deopotrivă francezii, italienii, finlandezii, dar şi spaniolii sunt cetăţeni europeni şi nu pot fi numiţi la propriu „imigranţi”, chiar dacă seamănă cu aceştia.
Vest-europenii evită să spună aceste lucruri făţiş, recurgând, îndeobşte, la tot soiul de subterfugii, iar românii tac, la rându-le, căci „emigraţia-imigraţia” aceasta nedorită în vest este în România un lucru convenabil. Iată de ce şi vesticii sunt profund nemulţumiţi de dialogul cu partea română care se face că nu înţelege problema, invocând insistent regulile europene.
Faptul că un elegant comerciant olandez cu conturi substanţiale în bancă şi vorbind fluent cel puţin o limbă străină ar trebui să primească la frontiere un tratament egal cu al unei ţigănci din România cerşind cu copiii în braţe şi care va ajunge cel mai probabil pe un mare bulevard european este ceva care provoacă anumite contrarietăţi.
Principiul non-discriminării, asumat de toţi partenerii europeni în discuţiile lor abstracte privitoare la integrare, se loveşte permanent de o realitate concretă de natură să repună totul în discuţie.
Dacă vest-europenii nu asumă întotdeauna subiectul cu toată sinceritatea, lăsând „extremiştilor” şi „populiştilor” să spună ceea ce ei nu au curajul să spună, românii manifestă la rândul lor o anumită doză de cinism. Ei par să spună că, dacă vest-europenii au asumat principiul non-discriminării pe care l-au predat îndelung esticilor ieşiţi din comunism, ar trebui să preia integral şi costurile acestei „emigraţii/imigraţii” care iese din toate tiparele (…).”

În logică eludatei contrarietăţi i se mai spune şi raport între două noţiuni sau judecăţi care se exclud reciproc, dar care pot fi înlăturate amândouă în favoarea unei a treia.
În cazul eşuatului succes Schengen a treia cale s-ar vrea, dar nu are cum să fie, amânarea votului …

Surprinzător, viitorul continentului se află în statele Europei răsăritene

Deutsche Welle cu un percutant interviu luat lui Jürgen Roth: Oligarhii din România nu au nici un interes într-o schimbare politică.
Titlul ori e uşor confuz ori insuficient de bine tradus, în fond este vorba despre implicaţiile  politicii fotbaliatorii (permis să-mi fie termenul) dar convorbirea merită citită cu multă atenţie.

DW: În cartea dumneavoastră daţi exemplu despre cum i-a cumpărat Marius Vizer graţiile lui Vladimir Putin. Se întâmplă aşa ceva şi în fotbal? Îşi cumpără federaţiile prietenia lui Sepp Blatter şi a lui Michel Platini? Sau invers: cum câştigă aceştia prieteniile federaţiilor?
J. R.: Trebuie, cred, făcută o distincţie între Platini şi Blatter. Platini nu este încă aşa de corupt ca Blatter.
Blatter caută într-una recunoaştere şi îi este indiferent cu cine are de-a face în organizaţiile naţionale – că este vorba despre un despot, despre autorul unor crime împotriva umanităţii sau despre un democrat. Se pune la dispoziţia lor. Le face diverse oferte în schimbul voturilor.
Te apucă disperarea când vezi alături de cine s-a pozat Blatter! Criminali de mare anvergură. Dar aceştia îl votează şi îi oferă, implicit, pentru o anumită vreme, reputaţie.
Sunt puţin mai reţinut în cazul Platini. Încearcă să schimbe câte ceva în structuri, inclusiv în cele corupte. A stabilit, de exemplu, legătura cu Transparency International. Îl ajută şi trecutul, care îi dă un plus de credibilitate faţă de Blatter. Dar, desigur, de fiecare dată ajungem la acelaşi interes: reputaţia personală.
DW: Aţi întâlnit, în documentarea dumneavoastră, procurori care vi s-au plâns că nu pot face nimic din cauza regulii absurde prin care FIFA şi UEFA dictează sancţiuni împotriva federaţiilor naţionale, în cazul în care justiţia civilă sau instanţele de control parlamentar intervin în fotbal?
J. R.: Am primit chiar indicii de la procurori care anchetează lumea fotbalului şi din jurul lui – în Serbia, în România, de exemplu. E o regulă absurdă. Sportul şi politica, politica şi sportul merg împreună.
Ştiu că există încercări de a sparge această opacitate însă nu îmi pun mari speranţe. Ca să spun aşa, trenul a cam plecat. Avem exemple – cum a fost acel impresar cipriot care a vorbit despre cum a obţinut Ucraina co-organizarea Campionatului European de fotbal din 2012. A fost supus masiv presiunilor, încât s-a retras definitiv, iar UEFA a putut spune că nu a primit probele incriminatorii.
DW: Toate acestea se petrec sub ochii Occidentului.
J. R.: Vestul nu manifestă interes pentru situaţia statelor din Europa Răsăriteană. E greu de înţeles de ce. Viitorul Europei se află tocmai în aceste state. Au un rol influent în problemele europene – şi dacă nu te ocupi de ele, de dezvoltarea lor, nu te ocupi, practic, de însăşi comunitatea europeană.
Dar aşa ceva nu se întâmplă, aici, în Vest. Iată, presa: nu prea are corespondenţi în aceste state, care să se ocupe de relatări fundamentate. Apar relatări de la alegeri, eventual dacă se întâmplă un asasinat răsunător – dar o face un jurnalist care, de regulă, îşi are sediul la Viena (…)

Roşia Montană

Deutsche Welle citându-i pe cei de la Ziare.com se întreabă, retoric:
Roşia Montană – avantaje pentru economie sau pentru politicieni?

Greu poţi să suspectezi jurnalismul german de naivitate aşa că singura soluţie, firească, e să înţelegi în maniera portocalofilului Marius Spânu “totul complet” şi să revii:  Roşia Montană– avantaje pentru economie sau pentru politicieni.
Plus că poţi înţelege, astfel, şi folosirea delicată a peiorativului disimulat prin folosirea, cu intenţie, a conjuncţiei cu funcţie disjunctivă “sau”!

Prinderea cuţitului în cădere

O analiză, Cronicizarea crizei, în Deutsche Welle, care încearcă, prin Dirk Kaufmann şi Rodica Binder,  să se iniţieze în noile sintagme la mare modă: ” nervozităţi, turbulenţe, prăbuşiri, scurte relansări – sunt termenii cei mai frecvenţi utilizaţi în descrierea comportamentului burselor şi a evoluţiei unei crize care promite să se perpetueze”.
Un istoric al economiei, profesorul  profesorul Werner Abelshauser, o autoritate în materie, apreciază publicaţia germană, excelent cunoscător al fluctuaţiilor şi turbulenţelor bursiere a enumerat factorii raţionali şi iraţionali, obiectivi şi subiectivi, psihologici şi tehnici care determină oscilaţiile valorilor bursiere, ascensiunea sau prăbuşirea:

<Se poate întîmpla ca o infimă eroare umană să declanşeze un dezastru, de pildă simpla alunecare a unui deget, în febrilitatea cu care agenţii bursieri acţionează, pe clapa falsă a tastaturii, majorînd sau diminuînd astfel, în baza programului computerizat, dimensiunile tranzacţiei. Se mai poate întîmpla însă ca un broker să sufere de adipozitate, ca degetul său să  fie prea gros pentru delicatele dimensiuni ale tastaturii. Este ceea ce s-a şi întîmplat în mai 2010 pe Wall Street, cu consecinţe vizibile, chiar dacă autorul erorii s-a dezis de orice răspundere…
Dar, într-un atare caz intervin mecansime tehnice de autoreglare. Majoritatea acţionarilor instituţionalizaţi şi-au inclus în programele lor aşa numitele funcţiuni Stop Loss. De pildă, dacă valoarea unei acţiuni scade sub limita fixată, ea este automat scoasă la vînzare. Procedeul diminuează pierderile şi este rezonabil. Efectele pot fi însă fatale fiindcă pe măsură ce sporeşte numărul celor interesaţi în cumpărarea ei, preţul continuă să scadă, astfel încît tocmai limitarea pierderilor accelerează devalorizarea acţiunii.
Exact în atari situaţii  intervin reacţiile psihologice. Cînd un agent bursier îşi dă seama de prăbuşirea fără motive reale a cursului unei valori, îşi aminteşte de una din zicalele curente în lumea finanţelor: „nu încerca să prinzi un cuţit în cădere.”>