Repetarea of-urilor şi necesitatea revendicărilor minimale


Profesoara universitară Ana Bazac semnează o admirabilă  analiză, în Critic Atac, Despre proteste și reforme în care găseşte explicaţii pertinente pentru raportul dintre manifestările din ultima săptămână şi faza transnaţională a capitalismului ce cutreieră, vrând-nevrând, şi România.
Identificarea corectă a acestui raport îi permite să sublinieze o potenţială capcană ce explică, la o privire atentă, lipsa de reacţie a portocalosferei:

< De ce au mai protestat oamenii (…)? Pur şi simplu, pentru a se defula. Căci acel „aşa nu se mai poate, jos Băsescu” nu a fost urmat de nici o punctare a unor obiective sociale şi, evident, de nici o punctare a modalităţilor raţionale prin care pot fi înfăptuite aceste obiective. De aceea, şi cu riscul de a-i supăra pe entuziaştii protestelor de acum, eu cred că ele – oricât ar sugera direcţia de trezire a populaţiei, şi cu şi fără momentele violente – se află în logica raporturilor de dominaţie şi servesc numai reaşezării eventuale a actorilor din aceste raporturi, numai ca experienţă de a-i ţine în mână pe cei dominaţi şi numai ca manieră „spectaculoasă” şi „democratică” de a face populaţia să fie copărtaşă la politică (adică la prezervarea relaţiilor de dominaţie-supunere).
Numai exprimarea indignării nu este suficientă şi, mai mult, poate să dăuneze. Căci dacă nu este urmată de o anumită satisfacţie dată în mod concret celor indignaţi, interesul pentru repetarea protestului scade: urmează deznădejdea şi retragerea.
Dar cum au avut loc aceste proteste? Nu discut deloc degenerarea în violenţă, ci faptul că au fost întruniri pe loc, fără cuvântări dar cu scandări repetate, timp de multe, multe ore, în frig. Protestatarilor li s-a indus subliminal ideea că dacă presiunea lor e suficient de lungă, Băsescu îşi dă demisia etc., iar Puterea „a răbdat” în ideea că, până la urmă, oamenii vor renunţa: şi nu la punctele lor de vedere, ci la acest tip de manifestare.
Ei bine, proteste de acest fel se uzează, iar rezultatul lor e doar transformarea protestelor în derizoriu şi în ceva iraţional, inutil şi chiar vătămător >.

La finalul analizei doamna Bazac enumeră, sub semnul raţionalului, şi câteva posibile puncte (în acelaşi timp interesante perspective) ale unui strict program minimal: reintrarea sub control public a tuturor resurselor naturale ale ţării, publicitatea şi controlul public – inclusiv prin legi severe – al proceselor de management, controlul public al Băncii Naţionale,   punerea sănătăţii şi a învăţământului sub principiul caracterului lor public şi de bun comun, un management transparent şi un control democratic, controlul public pentru ca să nu existe excepţii de la regula egalităţii în faţa legii.

UPDATE: Comparativ cu analiza doamnei Bazac lamentaţia, că altceva cu greu poate fi apreciată, unuia dintre”intelectualii idealişti”, semnată, din păcate, de Ion Vianu şi intitulată Neoliberalismul este continuarea bolşevismului cu alte mijloace tinde, cu tot respectul, către intervalul pseudoideologic codependent dintre jenant şi penibil! Au şi idealiştii cumplitele lor mărginiri! Cititorii acestora au parte de inerente dezamăgiri venite din nevinovatele şi nu prea foarte amăgiri!

Advertisements

“Nu sunt huligan”


Primit la redacţia Critic Atac de la Yussuf Khalid, 18 ianuarie 2012

Nu sunt huligan

Nu sunt huligan,
ţi-am întins întotdeauna mâna dreaptă
şi te-am salutat respectuos din cap,
nu eu ţi-am bătut copilul la şcoală,
nu eu ţi-am furat benzina din rezervor,
nu eu ţi-am petrecut concediile în austria,
elveţia sau maldive şi te-am lăsat
să mă vezi la televizor.
nu eu îţi trimit pliante cu reduceri pentru care n-ai bani
şi nu eu te-am angajat pentru 600 de lei pe lună
şi 10 ore pe zi.

m-am speriat când în jur de împrejurul meu
roboţi de stat şi jurnalişti roiau
să-mi vadă faţa.
pentru prima oară în viaţă voiau
să mă privească-n ochi şi m-am speriat.

dacă am aruncat cu borduri şi pavaj
a fost pentru că am vrut să-ţi arăt din ce şi-au făcut case.
am aprins focuri şi am încercat să ridic baricade
aşa cum am fost învăţat că se face,
nu pentru că aş fi vrut eu un loc în istorie,
puţin îmi pasă de ea,
am vrut doar să te oblig
să te gândeşti o clipă şi la eroii mei.

ştiam că mă vei desfiinţa pentru că vreau schimbare,
nu înlocuire de cadre,
pentru că nu strig
“jos dictatura, noi îl vrem pe vlad ţepeş!”,
dar “ne temem de huligani”.

n-am votat şi n-o să-mi votez vreodată stăpânii,
trăiesc în exil acasă, tăcut pentru încă 22 de ani,
în garsoniera mea prost încălzită,
şi n-am spus niciodată că reprezint pe cineva!

nu sunt huligan, sunt ilegalist,
l-am citit pe foucault
şi cred că singura formă potrivită de revoltă
e cea din franţa, mai, 1968:
“Ne me libère pas, je m’en charge!”

măcar pentru asta,
stimabile domn,
acordă-mi atenţia!
o să-ţi poţi
justifica mai uşor
elitismul, rasismul, dispreţul,
si o să te simţi, printre oameni, ca acasă.

Nimic nou sub soare (mai răsfiraţi, tovarăşi, mai răsfiraţi_2)!


Cosma Ela, Presa Săsească şi Revoluţia în Transilvania la 1848-1849

Un excelent articol semnat de Costi Rogozanu pe platforma Critic Atac despre un eveniment leșinat care evocă feerii tineresc-popular-naţionale m-a expediat, sec, la cartea pe care o citesc acum, gândind că scriitori de gazete mai sunt, învăţaţi, iaca acolo o elit(uţ)ă autoritară, avară, bizară şi agresivă iar progresul, inerent, a adus şi cuceriri tehnologice (greu de anticipat în 1793) ce-au favorizat realizarea unor mijloace media cumplit de penetrante (locuşoarele de muncă aferente se includ, recompensele cuviincioase, nu, pe motiv că au ajuns, între timp, fabuloase) pentru (in)dependenţii propangandişti gen Culcer, Lupea, Marian …

“Când călare, când pe cal”


Dincolo mult de prima privire poate neatentă, poate confuză, aceste desene esenţializează o lume împărţită, neghiob şi bolnăvicios, în dreapta, centru şi stânga, într-o continuă negare a ceea ceea ce a afirmat până mai ieri şi afirmănd ceea ce a neagat până alăltăieri …
Nu reţin (şi nu găsesc) cărui secretar de stat american îi este atribuită confesiunea, de acum câţiva ani, făcută unui ziarist şi-n care acesta insista pe faptul că “realitatea trebuie temperată pentru a fi credibilă”.
Dan Perjovschi nu temperează realitatea, altfel scris, nu se mefiază şi nu cedează tentaţiilor “bastardismului lingvistic” (Lazăr Şăineanu, citit şi citat, cu profund respect, de Constantin Noica) şi o surprinde aşa cum reuşesc, de exemplu, să-i descâlcească sensurile domnii  Alex Cistelecan sau Dan Ungureanu.
Dincolo, poate, de hăhăiala (sursă de inspiraţie expirată, din păcate, avem) iniţială a desenului subliniind situaţia ingrată dar meritată a lui Il Cavaliere, stă, vreau să cred, o referinţă sau o trimitere discretă la o altă treaptă, înspăimântătoare, a istoriei italiene, ce l-a şocat, insuficient totuşi, pe Mircea Eliade şi nu numai, cea referitoare la Benito Amilcare Andrea Mussolini în trei imagini, aici, aici şi aici.
Contextual, nu pot să nu-mi amintesc că mai demult, la un Marius Tucă show, doamna Mona Muscă părerea în legea ei, incurcând şi nu prea foarte două secvenţe:”Noi, oamenii politici, suntem uneori ca acrobaţii de la circ: când călare, când pe cal”.
Scriu că nu prea foarte pentru că, la urma urmei, se impune o ajustare minoră:”Noi, oamenii politici, suntem uneori deseori ca acrobaţii de la circ: când călare, când pe cal”.

Greece protest
Il Cavaliere
 Europe 2011
 Go protest on your blog
 Antidiscriminare 2011

Critic Atac, Anul 2011 văzut de artistul Dan Perjovschi

Conceptualizarea acţiunilor şi alegerile (i)raţionale


O altă perspectivă, inedită, logică şi neviciată de ideologii,  pe Critic Atac în Criminalitate și Câștiguri, o postare a lui Max von Sudo pe tema revoltelor din Marea Britanie. Multe văluri sunt date, fără efort, la o parte şi sunt rostite crâncene adevăruri aici, evitate din răsputeri în media oficială …

Cum hoţii nu ţin prea multe conferinţe de presă, toate talkshow-urile BBC-ului din această dimineaţă au fost oarecum unilaterale.
Azi noapte eram pe străzile din Brixton, așa că mă simt la fel de îndreptăţit ca oricine să vă ofer perspectiva unui anarhist care locuiește în zonă de șase ani de zile. Să începem cu începutul. Niciunul dintre cei care-o tundeau noaptea trecută din Currys cu braţele pline nu va plăti vreodată taxa anuală de 9000£ pentru minunatul sistem universitar neo-liberal al lui David Cameron, atât de îndrăgit de tinerii londonezi. Cu toate că, în Marea Britanie, există acum mai multă mobilitate socială decât în epoca victoriană, cea atât de idolatrizată de Cameron, în această mare simfonie a societăţii britanice, tonurile rasiste sunt încă destul de puternice. Cei mai mulţi dintre negrii care au participat azi noapte la jefuirea magazinului Currys de pe strada Effra nu vor reuși niciodată să plece din cartierele lor și să ajungă în „lumea bună”. Prin urmare, n-au prea multe de pierdut.
Cu toate astea, mulţimea din noaptea trecută, destul de pestriţă pentru Brixton, era într-o dispoziţie sărbătoarească, mașinile înșirându-se pe ambele părţi ale șoselei tocmai până la Brixton Water Lane. Oamenii aceștia nu prea sunt obișnuiţi să câștige. Șansa de-a pleca acasă cu aparatură electronică în valoare de câteva sute de mii de lire sterline, chiar sub nasul acelorași poliţiști neajutoraţi, care îi hărţuiesc, îi bat și-i ucid de câte ori au ocazia, a făcut ca noaptea trecută să fie una de pomină. Fetiţele de 14 ani care voiau să pună mâna pe plasmele de un metru la care visaseră de-atâta amar de vreme, s-au arătat suficient de politicoase încât să-mi ceară scuze când m-au acroșat, în graba lor de-a ajunge în parcarea de la Currys. Azi noapte, toată lumea de pe strada Effrey era într-o dispoziţie de zile mari.
În dimineaţa asta, acriturile din media corporatistă susţineau exact contrariul.
Mulţi comentatori au deplâns absenţa unei motivaţii politice clare a revoltelor, părând îngrijoraţi de faptul că jafurile le-ar putea discredita. Potrivit acestei direcţii de gândire, sărăcia n-are nimic de-a face cu politica. Continue reading

Porţia de inteligenţă a serii


Florin Flueraş cu Grecia, prima ieşire din criză, România în comă pe Critic Atac.
Observator cultural, Carmen Muşat despre Calmul valorii.
Lucian Davidescu cu un top al nesimţirii şi Iată de ce e bine să te faci politruc: 5 privilegii ale castei politice.

Puterea autonomă a cuvintelor


Alexander Kiossev

 Cu toate acestea, cuvintele „normal” și „normalitate” (cât și antonimele lor – „anormal” și „devianţă”) nu au dezvăluit adevăratele mecanisme de microputere ale acestui proces, ci, dimpotrivă, l-au făcut invizibil. Nuanţe moderne, „mai puternice”, cum ar fi „disciplină”, „represiune”, „putere” și „clasificare administrativă” au fost eliminate din câmpul semantic al cuvintelor „normal” și „normalitate”, ce prezentau normele impuse și tehnicile de normalizare represive și productive ca pe ceva ce nu erau: rutiniere, larg răspândite, automate, obișnuite, banale. Cu alte cuvinte, „normal” și „normalitate” proiectau asupra unor procese noi niște imagini vechi (chiar antice) ale conformitaţii: din întâiul moment al pătrunderii sale în limbile europene moderne, unul dintre principalele înţelesuri ale cuvântului „normal” a fost arhaicul său sens de „cum fac oamenii de obicei”.

 http://www.criticatac.ro/6335/oximoronul-normalitatii/