Pudoarea semnului întrebării

De (cele mai) multe ori incalificabilul Vladimir Tismăneanu nu avea cum să rateze testarea aberativului referenţial şi se (re)produce într-un (speră domnia sa, testând rolul defăimătorului feciorelnic) devastator (şi, poate-poate, un din ce în ce mai îndepărtat “back in business interests”) Doctor Ponta, Doktorvater Nastase şi Walter Fullbricht: Din nou despre rolul prostiei in istorie …

Nu insist pe ce nu este de insistat, nu o să caut a face tumbe “dicţionaristice” pentru a(-mi) demonstra că o culpabilizare sau incriminare (şi) de acest gen trebuie probată temeinic, cu mult dincolo de “bombismul” vremurilor bezmetice ce ni se induc dar mă nedumereşte absenţa unui (atât de) trebuincios şi imperativ nebăsescian în mentalitate semn de întrebare, cu-n igienic rol prezumtiv, până la proba contrară, venit, deloc facultativ şi nu pe cale de “logică ferată” (Mircea Platon), cu atât de astringentul “dar dacă nu?” …
Prezenţa acestui înfiorător semn grafic, anulat, aproape, de nişte amatori şi o tentativă mioritică de Maica Tereza l-ar fi oprit, poate, şi pe atât, uneori excesiv, de apodicticul Cristian Tudor Popescu de a cere o aiurită demisie, văzută ca o cale cât de cât onorabilă şi, probabil, provocându-i o nestăvilită stare de veselie, jovialitate pe înţelesul “mediului academic autentic”, de exemplu, Laurei Codruţa Kovesi, ce tocmai a fost la rând în a experimenta portocalofilismul singularităţii dublului standard !

Scoborâtoarea lui T. Putinescu (căţărarea în politichie)

Karina Knapek  de la Intact Images a reuşit să surprindă, peste umărul reporterilor,  pentru Jurnalul Naţional, o imagine reală şi secvenţială a unei Elene Udrea ce nu reuşeşte să-şi înfrâneze una din manifestările tupeului ei caracteristic,  cu unul din rictusurile reprezentative, amestec de  obrăznicie, înfumurare şi impertinenţă ce se manifestă atunci când îşi pierde, pentru scurt timp, controlul şi nu-şi mai stăpâneşte primitivismul mascat  …
Fecioara de fier forjat a Pardemocratlberal părerea, în succesurile ei, conform cărora  aroganţa creşte accentuat odată cu scăderea temperaturilor, despre cei din Piaţa Universităţii: avem toată compansiunea şi am încercat şi încercăm să îndreptăm lucrurile, să găsim soluţii şi, în primul rând, încercăm să fim extrem de deschişi  dar cum compasiunea nu e în trend, îndreptarea e o noţiune vagă şi extrem de deschisul e doar aplicarea unei indicaţii propagandistice, aceasta a fost treapta de unde nu a ezitat să tragă, fără somaţie, din nou, în cei de la PSD şi PNL, manifestând, prin penibile repetiţii, severele ei parmanezii portocalofile din punctul de vedere al mai mult decât profitabilului ei traseism personal. Nu am cum să omit genialul editorial semnat de Cristian Tudor Popescu, “Savanta şi amanta”: “Aceştia uită cum s-a căţărat în sistem fata din Buzău: mai întâi Cocoş şi PSD, apoi Stolojan şi PNL, apoi Băsescu şi PD-L.

“Boje moi” …

Pentru cine iubeşte tenisul de câmp şi ceea ce presupune acesta, după infernalul meci de ieri dintre Nole şi Rafa nu se poate să nu considere de referinţă editorialul semnat de Cristian Tudor Popescu, omul a cărui voce mi-a lipsit ieri pentru ca sărbătoarea să fie perfect perfectă!

Lazar Nole şi Satanadal

Dacă adori tenisul şi nu crezi în Dumnezeu, se poate să devii credincios după ce ai văzut setul decisiv al “meciului – măcel” Nole – Rafa.
Mărturisesc că am ţinut cu Djokovic. Dincolo de respectul imens şi simpatia pe care le nutresc faţă de jucătorul şi omul Nadal, îl voiam pedepsit pentru felul în care l-a învins pe Federer în semifinală – cu un antijoc de anduranţă, bazat pe retrimiteri exasperante de mingi în terenul advers, pe băgatul de beţe în roatele maşinăriei fine de tenis marca RF.
Şi momentul a venit. După un prim set confuz, câştigat de Nadal la limită, Djokovic mărşăluieşte în seturile 2 şi 3, ajungând să conducă şi în setul 4 cu 4-3 şi 40-0: trei mingi de break, practic trei mingi de meci. După ce ghemul acela s-a sfârşit, mi-am amintit ce mi-a spus odată Ion Ţiriac: nu trebuie să te gândeşti niciodată că ai trei mingi de meci, pentru că ai, de fapt, de trei ori minge de meci. Ajuns cu cuţitul la gât, Nadal lasă ţăcăneala şi explodează în fiecare dintre cele trei puncte cu servicii şi forehanduri nimicitoare. Agăţându-se de orice minge cu nişte rictusuri satanice pe faţa lui de băiat bun, reuşeşte să împingă în tie-break un meci ca şi pierdut. Şi acolo Djokovic ajunge la 5-3. Din nou, Satanadal, cu icnete şi contorsiuni de groază, egalează şi câştigă, inuman, setul.
Mă ia durerea de cap, dar uit de ea pentru că la începutul setului 5 mi se strânge inima. Deşi e 2-2, Nole se aşează tot mai greu la minge, începe să “înoate” prin aer, loveşte tare la disperare sau pune o scurtă nepregătită pentru că schimbul de mingi îl sufocă. S-a trecut de 5 ore de joc. Djokovic e livid. După un raliu de vreo 30 de schimburi, trimite mingea câţiva metri în aut şi se prăbuşeşte dezarticulat la pământ. Părea o fiinţă umană prinsă fără scăpare în căngile de stânga şi de rever ale unui monstru transformer.
Satanadal are 4-2, serveşte şi ajunge la minge de 5-2. Tot tenisul pe care l-am văzut şi l-am jucat într-o jumătate de veac îmi spune că e sfârşitul. Eu, comentând pentru pereţi din fotoliul meu de acasă, nu mai cred. Nole, în iadul de pe Rod Laver Arena, strânge în palmă crucea pe care o poartă la gât şi şopteşte, către cerul acoperit de tavan din cauza ploii, Boje moi!, Dumnezeul meu, nu mă părăsi…
Ca Lazăr, cel întors din moarte la îndemnul lui Iisus, “Ridică-te şi umblă!”, Djokovic rupe din şold o dreaptă inversă fulgerătoare. Pe urmă rezistă, ireal, la câteva raliuri crâncene. Aveam impresia de nesuportat că se va prăbuşi după fiecare lovitură.
Rămâne în picioare. Câştigă cinci ghemuri la rând, Nadal nu mai ia decât unul. Chiar şi înainte de ultimul punct, mi-era teamă că lui Nole i se vor tăia picioarele şi va cădea ca o păpuşă scoasă din priza divină.
Novak Djokovic merita victoria. El a condus jocul în mare parte din cele aproape 6 ore, arată un echilibru superb, unic, între stilul “brici”, de atac, al lui Federer şi defensivele de cauciuc armat ale lui Nadal sau Murray, este jucătorul cel mai apropiat de perfecţiune, Domnul Tenis al momentului. Dar poate tocmai de asta, zeul păgân al sportului odată alb, iritat, îl putea sorti înfrângerii.
Nu sunt credincios, dar nu văd cum aş putea spune altceva decât că Dumnezeul sârbului Novak a hotărât altfel.


Mărturisesc că de multă vreme ţin cu Rafael Nadal şi-l privesc cu mai mult decât respect pe Novak Djokovic. Ieri la final ajunsesem, ca acum câţiva ani la un meci pe zgură la Madrid, în comentariul incredibil al aceluiaşi Cristian Tudor Popescu să regret că tenisul de câmp încă n-a ajuns la treapta de-a opri trecerea dincolo de granţa umanului şi a declara doi câştigători, din când în când …

Autoritarism patologic, facelifting şi de restul apocalipsă

Sunt, cel puţin aşa mă asigură, ritos, pe toate canalele media,  premierul secund, cetăţean european. În sminteala acestei iluzii citesc, aiurit şi cotropit de lehamite , relatările din presă şi blogosfera ţării mele europeane:

Se vede că dl Băsescu îşi neglijează tot mai des tratamentul medicamentos pentru paranoia autoritară de care suferă (Cristian Tudor Popescu); Orice partid, mai ales după o guvernare în condiţii de criză, are nevoie de un facelift. (Teodor Baconschi); Sunt multe ciudăţenii în construcţia şi activitatea Uniunii Naţionale pentru Progresul României. Cea mai şocantă este aceea că, deşi nu l-a votat nimeni, acest partid hotărăşte soarta ţării în Parlament şi Guvern (Mircea Kivu); PDL, nevoia de consecvenţă (Raluca Turcan); Dacă Monica Macovei nu este încă prim ministru este pentru că oameni ca Oltean – feseniştii, cum îi numea Cristian Preda – îi susură în ureche otrava că numai cu Apoşti, Solomoni, Pinalti sau Udrea&Falcă se câştigă alegerile. Culmea ipocriziei, cei care au injectat cancerul corupţiei în organismul partidului strigă pe la toate răscrucile că operaţia de extirpare ar putea ucide pacientul. (Cristian Câmpeanu); Corupţii lui Boc versus sistemul lui Iliescu. Diferenţe şi asemănări (Sabina Fati); Ţara partidelor-balama (Corina Drăgotescu); Refuzul de a accepta răul  (Octavian Ştireanu).

Sunt sigur că nu sunt singurul  care nu mai înţelege mare lucru din ceea ce se întâmplă prin partea asta de Europă traumatizată şi traumatizantă, aflată sub semnul, emblematic şi dihotomic, pe de o parte, a declaraţiei tâmpe aparţinând (cu acte în regulă) lui Ioan Oltean, secretarului general al portocalosferei despre fostul șef al ANOFM: N-am nici o legatură cu Bian. Eram prieteni!  iar pe de altă parte a halucinantului articol semnat, în oficios, de Silviu Sergiu, Nici dacă ar vrea, Băsescu nu poate stopa apocalipsa anticorupţiei …

Şi, gândindu-mă la Marin Sorescu, aş striga: “Opriţi România, că vreau, şi eu, să cobor!” 

 

Elena Udrea goală de sens

Pardemocratlberal.
L-am folosit de atâtea ori şi tot nu-l pot reţine. Cuvântul, de este cuvânt, ceea ce mi-e greu să cred, o distrofie a unor vocabule, mai degrabă, aparţine Elenei Udrea şi l-a identificat, cu ocazia convrgresului din mai, Cristian Tudor Popescu, în “PDL are nevoie de un rege” …
De aici: P.S. Pedeliştii sunt lacomi şi la litere, le înghit pe nemestecate:T.Băsescu spune”presdenţie” în loc de preşedinţie, V.Blaga “candează”, nu candidează, E.Udrea iubeşte “Pardemocratlberal”, şi nu Partidul Democrat Liberal. Cam cum se zicea pe vremuri “Toaşgeral” în loc de Tovarăşul General.
Scriind despre modalitatea anapoda a transmiterii şi retransmiterii ecoului în portocalosferă am avut nevoie, pentru exemplificare, de Pardemocratlberal, dă-i căutări cu google, pe bucăţele şi fragmentat căutând am crezut că dau de-un indiciu într-o postare mai veche de pe Politeia.
Mai veche, adică 2 septembrie 2009, cu-n titlu greu de ocolit  CTP-ul, Udrea si erectia la romani şi cu referiri aproape deloc elogioase la adresa unui articol publicat în Gândul (încă pe tarabe, pe vremea aceea) Savanta şi Amanta.
Este acolo o referire care mi-a dat de gândit despre cuvintele care rămân sau nu imune la timp.
<Nu pot sa nu afirm ca in “zile bune”   scoate si CTP-ul un editorial de calitate, nu pot sa-l acuz de “tonomato-manie” si chiar apreciez incercarea lui de a fonda o “coperativa jurnalistica” nestiind ca a fost infiltrat de doi escroci notorii – unul care era finantat de Patriciu si celalat se finanta din afaceri nebuloase cu Serviciul de Telecomunicatii Speciale>.
Cei doi escroci notorii sunt bine mersi (la fel şi dumneavoastră!), cu primul, poetul naţionale Cărtărăscu vede posibile alianţe ale Băsescului (dacă-şi lasă firea acasă) iar despre al doilea şi afacerile nebuloase cu S.T.S. nu reţin să se audă cine ştie ce cu excepţia unei nebulozităţi, după caz, nervozităţi şi mai accentuate …
Unul din comentatorii la  “CTP-ul, Udrea si erectia la romani” scria: ca o completare la postarea lui ThPH, un articol excelent al lui HRPatapievici …
Hai să hai şi acolo.
Salt în abjecţie
<Ceea ce s-a petrecut marţea trecută, după un lung şir de deraieri şi derapaje pregătitoare, reprezintă un salt decis în abjecţie. Este vorba de emisiunile „Sinteza zilei” (moderator Mihai Gâdea) şi „În gura presei” (realizator Mircea Badea)>.
Şi dă-i şi combate, toate petrecându-se în septembrie 2009 …
Memoria, bat-o vina, mă împinge să mai caut o abjecţie, notorie:
10 decembrie 2010 Patapievici: Geoana, protagonistul unei scene de sex oral
Băsescu a lovit copilul, ci cred ca doar l-a împins. Greşeala sa a fost că nu a negat imediat. A fost un pic ca in cazul lui Bill Clinton, în chestiunea cu sexul oral… Apropo, ştiu din surse sigure că lui Băsescu i-a fost oferită o casetă cu Mircea Geoană făcându-i-se sex oral şi a refuzat să o folosească împotriva lui. Este un om cinstit, credeţi-mă>, declară Patapievici, în cadrul unui interviu acordat cotidianului La Vanguardia
Mă întorc la “Salt în abjecţie” să-l citez pe ştiutorul din surse sigure:
“Cum poate fi calificat acest exerciţiu intelectual? Moralmente, ca abject. Jurnalistic, ca nul. Omeneşte, ca degradant.”
Şi încă o revenire.
Finalul din “Savanta şi Amanta” rezistă, din păcate, cu succesuri, timpului:
<Elena Udrea, presa, alături de adversarii politici ai lui Băsescu, este cea care umflă de la o zi la alta această băşică de neant.
Doamna Udrea are gura mare şi înghite toate acuzaţiile, insinuările, insultele (gen „caz patologic“), metabolizându-le pe loc în notorietate. În tot bâlciul legat de „a furat, n-a furat“, „e scump, e ieftin“, „legal, ilegal“, văd că nimeni nu susţine tăierea răului de la rădăcină: desfiinţarea Ministerului Turismului, inventat pentru d-na Udrea. Turismul românesc are nevoie în clipa de faţă de cel mult o debara, o gheretă la Guvern. Nu vreun contract cu Eurosport sau cu Bregovici e prea scump, orice leu cheltuit la acest minister-gablonţ e un scandal în economia actuală a României, în care sute de mii de bugetari aşteaptă să fie daţi afară. Altfel, vom fi conduşi pe nesimţite câtu-i hăul (adică până va fi trimisă în judecată distinsa d-nă) de „legea Udrea“.
Ca să nu mai vorbesc de cei care îşi pun speranţa într-o eventuală înfrângere a lui Băsescu în decembrie. Aceştia uită cum s-a căţărat în sistem fata din Buzău: mai întâi Cocoş şi PSD, apoi Stolojan şi PNL, apoi Băsescu şi PD-L. De va fi să piardă Băsescu, Elena nu piere, ea se mişcă natural. Încă o deosebire între cele două Elene: Udrea n-ar sfârşi la zid, sub gloanţe, alături de bărbatul ei>.

Şi toate astea mi s-au întâmplat pentru că nu mi-am amintit, la timp, de ministeriala şi nu savanta formulare “Pardemocratlberal” …