Cristian Troncotă | Vultureşti

Mereu tânărul domn Vlaston, în plin avânt ~~cinic~~ civic, republican şi cu-n oftativ “parapon vindicativ”, comite, fără succes(uri), o tentativă (eşuată) de scrisoare :

Mă şi simt onorat într-o companie de astfel de „jegoşi”: Mihai Răzvan Ungureanu, Daniel Hanning, Ion Cristoiu, Cătălin Tolontan, Dan Tapalagă, Sorin Orcan, Gelu Trandafir, Ioana Avădanei (de la Centrul de jurnalism Independent), Robert Turcescu, Andreea Pora, Adriana Săftoiu, Cristian Troncotă, Andrei Pippidi, Alina Mungiu Pippidi, Mircea Cărtărescu, Nicolae Manolescu, Alex Ștefănescu, Vartan Arachelian, Radu Carp, Dan Grigore, Doru Mărieș, Florin Tudose, Ana Blandiana, Vasile Blaga, Theodor Baconski , Adrian Videanu, Sulfina Barbu, Sever Voinescu, Daniel Funeriu, Cristian Diaconescu, Radu F. Alexandru.

Are (nu credeam că o să ajung să scriu aşa ceva) dreptate, culmea, în cele mai multe cazuri dintre cele nominalizate, chiar şi fără ghilimele puse, pare-se, cu parcimonie …

Excesiva radicalizare la care suntem supuşi şi, probabil, supunem, docţi, semidocţi, sfertodocţi ori pe nedrept suspicionaţi paseişti la rândul nostru, m-a dus către rememorarea unui pasaj din cartea domnului Cristian Troncotă, DUPLICITARII, Din istoria serviciilor de informaţii şi securitate ale regimului comunist din România (1965 – 1989):

< Să amintim mai întâi o legendă, descurajatoare prin morala ei, ce circulă în rândul tinerilor istorici şi care pleacă se pare de la un fapt real. Se spune că un diplomat chinez a fost întrebat la un moment dat – începutul anilor ’90 – de către un ziarist occidental, ce părere are despre rolul şi consecinţele revoluţiei franceze de la 1789-1794 în istoria universală. Răspunsul a venit prompt : „Este o istorie prea recentă ca să-i putem descifra sensurile”. Trecând peste această lecţie de filozofie a istoriei de tip asiatic,va trebui să recunoaştem că cei ce se încumetă la studiul „istoriei recente” – după alţi autori chiar „prea recentă” – se expun unor riscuri ce ţin de domeniul credibilităţii. >