“Măcară că păgân era” …

Contextual reamintirii, dinspre Noica, a categoriilor avansate de voievodul moldav, cedeinţă, câtinţă şi feldeinţă am găsit un articol apărut pe 16 decembrie 2010, în secţiunea Cultura literară, semnat de Eugen Simion, Cantemir, un moralist din sud-estul european, în vremea când academicianul nu bănuia că e posibil să intre pe curs de coliziune cu unul din cei mai mari filozofi dintre conducătorii (eufemism, ask Pleşu) de edituri şi unul dintre cei mai tari conducători (eufemism, din nou, ask Frontul Salvării Naţionale) de edituri dintre filozofi:

< Dialogul dintre Înţelept şi Lume este, în fapt, un joc superior al spiritului. Surprindem, aici, bucuria de a polemiza şi de a înfrînge logica adversarului, de a despica firul în patru şi de a pune lucrurile fizice şi morale în categorii, nu fără o ironie secretă (ironia intelectuală). Aleg la întâmplare reflecţia lui despre avutie: „căci avuţia mai vărtos închide decât deschide, şi mai mult opreşte decât îndeamnă“. O idee scoasă, desigur, din „Biblie“. Cantemir o aduce în campul meditaţiei, o complică, citează pe Seneca („măcară ca păgân era“) şi pe Augustin şi după ce plimbă aceste idei prin mai multe domenii ale spiritului, trage morala fabulei: „căce adevărat iaşte ca avutul, adecă lacomul, numai el avut şi îmbogăţit iară alţii toţi săraci şi mişei a fi pofteste“. În fine, aforismul cantemiresc retează gâtul păcătos al avuţiei neînfrânate cu aceste vorbe: „avuţia naşte mândria cea spurcată“> …

***
Admite filozoful, scriitorul, editorul, cercetătorul, memorialistul, interpretul, realizatorul de televiziune, profesorul universitar, editorialistul, eseistul Gabriel cel Liiceanu “măcară că al intelighenţiei se pretinde” că de demult reflecţia “avuţia mai vărtos închide decât deschide, şi mai mult opreşte decât îndeamnă” e un ineradicabil apel către lichelele pseudoavangardei / pseudoelitei?

Advertisement

“Să ne încămătăm nevoinţei de sus” …

Constantin Noica, Cuvânt împreună despre rostirea românească

< Se spunea în limba noastră veche : a înmări şi a înmicşora, aducînd cu prefixul „în” controlul variaţiilor de creştere. Exista şi forma de „înmulţime” pentru belşug. A înmîndri însemna : a înţelepţi, a învăţa pe cineva să fie înţelept, iar a înminuna voia să spună : a face să apară în chip minunat. Din „a se împeliţa”, care însemna a se întrupa, a intra în piele, nu am păstrat decît pe „drac împeliţat”. S-a pierdut şi a se încămăta = a contracta o datorie, a te angaja să respecţi o obligaţie, din care Coresi putea scoate, în Cazania sa, un îndemn, literar formulat: „să ne încămătăm nevoinţei de sus” >

Institute, (să)geţi, ortodoxism, cuante

Via bunul domn Cristian Ivan :

Frati geţi, este nevoie urgentă să ne ne trezim! Aderaţi la Institutul Dacic de Ortodoxim Cuantic!

Şi chiar există (libere sunt toate şi toţi) Institutul Dacic de Ortodoxim Cuantic!
Dar parcă totuşi este  aici o cumplire (înţelg oftatul lui Constantin Noica când se referea la “a cumpli, cumplire, cumplit”: < Straniu lucru, să păstrezi din tot buchetul de funcţii ale unui cuvânt doar o funcţie şi din risipa lui de înţelesuri doar un înţeles. Toată exuberanţa vitală a câte unei făpturi spirituale, cum e cuvântul, se poate stinge uneori, iar cuvântul se închirceşte atunci şi se fosilizează, pînă la a deveni ce a ajuns cumplit în limba noastră : un termen monovalent, şi ca funcţie gramaticală, şi ca înţeles, în care cel mult mai poţi citi ceva, ca într-o fosilă. > – Cuvânt împreună despre rostirea romanească)!

“Piatră de hotar cu scrisul şters” …

Am stat preţ de o ţigară (bine, bine, admit, două) privind la peretele pe care era înscris, la hotar de truism, îndemnul esenţial al lumii …
Şi am adăstat nepreţuit nu devorat de patima fumatului ci să văd, din ce în ce mai căzut în nedumerire, cum ar fi spus Noica, între minte şi smintire, câţi dintre trecători privesc spre zid!
Sondajul, ad-hoc, autocircumstanţial, gândesc acum, a fost un eşec nemeritat dar complet!
Niciunul!

Am plecat, totuşi, blând surâzând.
Voi fi fost, fără să vreau, fără să ştiu, pe-un răzor (Constantin Noica, Cel ce stă pe răzoare, Cuvânt împreună despre rostirea românească)!

“… nu sunt cel care am fost, sunt cel care voi fi!”

Urmăresc, cu aproape deznădejde, evoluţiile publice ale ultimelor două săptămâni; nu pot să nu observ că pretins subţireii, in(ter)dependenţii, îngrijorător paramnezici ţipă, într-un dubios şi îndoielnic unison, despre restuaraţie (având, cum altfel, o viteză înfricoşătoare) şi un pseudoacademic recent identificat “şir lung de porcării anti-democratice” …
Nimic nou sub soare şi, cu atât mai puţin, prea puţin diferit decât alţi jalnici bufoni pe malurile aceleiaşi Dâmboviţe …
La începutul lunii iunie domnul Mircea Platon, fin cunoscător al istoriei isteriei şi isteriei istoriei, poate altfel scris, al utopiei distopiei şi distopiei utopiei, avea, deja, intuiţia unor aberante evoluţii, readucând la lumină cuvinte vechi cu sensuri noi, înşirate migălos, de Constantin Noica:

< (…) în anii ’20-’30, Noica era frământat de grija că românii “ratează” istoria, că nu “intră” în istorie, că nu se angajează în ea. Între timp, şi cu ajutorul discipolilor lui Noica, s-a rezolvat problema: în loc să ne angajăm noi în istorie, o angajăm noi pe ea. Fată în casă. La Cotroceni. Istoria e fata în casă a animalului politic băsist. Care crede că îşi poate face mendrele cu ea atât timp cât o plăteşte bine şi îi cumpără tăcerea sau mărturia mincinoasă.
Dar, dacă tot veni vorba de Filosoful de la Păltiniş, aş vrea să reamintesc tuturor, inclusiv discipolilor lui de a treia sau a patra generaţie şi mână, un text scris de Noica în 1934:
“Este o deosebită voluptate să urmăreşti presa unui partid recent căzut de la putere […] Întâlneşti acolo o neaşteptată doză de seninătate, un fel indiferent şi superior de a trata lucrurile, multă ironie la adresa ticăloşilor de guvernanţi care le-au urmat şi sfaturi, reţete, soluţii o sumedenie, pe care – ce păcat! – ‘guvernul trecut era tocmai pe punctul să le aplice’.
Ce e trist în afacerea asta nu e numai faptul că oamenii foştilor guvernanţi spun astfel de lucruri, dar şi că lumea le crede. Nu cunosc nimic mai indulgent decât opinia publică.
Ce însemnează, de pildă, că un partid care a fost la putere ‘se odihneşte’? Înseamnă pur şi simplu că lumea uită despre el că a fost vreodată la putere. Sau ce înseamnă că ‘se reface’? Înseamnă tocmai că se reface în opinia publică, aşadar că lumea începe a-i da crezare.
Un partid în opoziţie este întru totul aministiat. Un om politic în opoziţie înseamnă un om care şi-a recâştigat toate drepturile. Care drepturi? Dreptul de a se indigna, de a trimite o telegramă Majestăţii Sale, dreptul de a indica soluţii, dreptul de a pune bazele revoluţiilor viitoare şi dreptul de a spune, în caz că lucrurile merg prost, că aşa era şi logic, din moment ce nu s-a aplicat programul preconizat de el. Faptul de a sta în opoziţie este o amnistie, deci poate şi mai mult: un purgatoriu.
Şi, de aceea, omul politic nici nu aşteaptă să treacă prea mult timp. A doua zi după ce a căzut penibil de la putere reapare în lume surâzător, odihnit şi gata de luptă. Jenă? Aşa ceva nu există. Să le fie ruşine guvernanţilor de azi că fac ceea ce fac… Îţi vine să-l opreşti şi să-i spui: Stai, domnule, că şi dumneata, când erai la putere… La care-ţi va răspunde mai mult sau mai puţin acelaşi lucru, dacă-l strângi mai bine: în fond, nu sunt cel care am fost, sunt cel care voi fi!
Ca filosofie nu e rău, dar din punct de vedere etic trebuie să recunoaştem că e dezarmant de trist. Nimeni n-are, la noi, răspunderea trecutului, ceea ce ar fi echitabil şi convenabil moraliceşte. Toată lumea are numai răspunderea viitorului. Ce spune fiecare – asta contează. Că a fost un ticălos (şi că, deci, are să mai fie) – iată o problemă inexistentă.” >

Dezavantajul unui determinativ pe lângă un adjectiv

Noica îl admiră pe un individ, Iliescu, la care a găsit înţelegere şi care este un tip foarte deştept, dar nu este agreat de actuala conducere şi este mutat dintr-un loc în altul.

O delaţiune capabilă să dea o vajnică “încorsetare emoţională, conceptuală şi lingvistică a orizontului ideatic” unor (h)elitişti ce se vor simţi obligaţi să ţipe şi mai abitir “Jos comunismul!” …

Gând merg …

< Când mergi prin pădure, mergi prin cuvântul pădure, spu­nea un gânditor al secolului nostru, Heidegger.
Înţelege omul experienţei directe o vorbă ca aceasta? Când iubeşti, mergi prin cuvântul iubire. Când cunoşti, mergi, chiar fără s-o ştii, prin cuvântul cunoaştere. Când rătăceşti, mergi prin cuvântul rătăcire, ca fiul risipitor.
Numai când mergi prin viaţă şi când pătrunzi mai adânc în ea, mergi prin cuvântul moarte – i-a plăcut gân­ditorului citat să afirme. Dar poate că voia să spună : mergi prin temeiul vieţii. Căci tot ce este şi se petrece, sau tot ce străbate omul, este străbătător cuvântului şi înţele­sului, până la urmă. Are temei. Iar cuvântul este atât de împletit cu temeiul, încât nu poţi rosti decât ceva întemeiat, orice ai spune. Pe ce temei ai putea veni să spui că lumea nu are unul? >
Constantin Noica, Despre cuvântul temei, Cuvânt împreună despre rostirea românească

Cum să nu surâzi la tentativele, repetate, de a delimita nelimitările?
Cum să nu-ţi aminteşti, din reluate lecturi şi vechi proiecte, că tot Heidegger (1946) scria: “Dar fiinţa – ce este fiinţa? Este ea însăşi!” deşi era contrazis (contrascris?) de Pascal, cu aproape trei sute de ani înainte: “Sunt oameni care merg până la absurditatea de a explica un cuvânt prin cuvâtul însuşi. Ştiu pe unii care au definit lumina în felul următor: lumina este o miscare luminară a corpurilor luminoase, ca şi cum s-ar putea înţelege cuvintele luminară şi luminoasă prin cel de lumină” …

Când mergi şi când nu, deloc facultativ, defel polemic, respiri …
Doar aşa, gândesc zâmbind, definirilor şi întemierilor le poţi, din când în gând, căuta pricină!

Riscul accidentongen al fetei împăratului

< Căci într-adevăr, o limbă şi o gramatică trebuie să pună ordine în lucruri. Nu e permis să ai, de pildă, pentru persoana întîi de la verbul „a voi” cinci forme (eu vreau, voiesc, vroiesc, vroi, voi). E scandalos să ai cîteva sute de plurale neregulate la substantive, când în engleză nu sînt decît unsprezece. Trebuie să plecăm deci capul, cînd aflăm de la alţii că limba română e una din cele mai grele de învăţat, în bună parte pentru că nu e grădinărită. Să ne ruşinăm de multele neglijenţe şi de câteva îndrăzneli. Dar chiar de toate îndrăznelile? Am risca atunci să facem ca împă­ratul acela din poveste, care-şi cerea scuze că fata sa e atât de frumoasă. >
Constantin Noica, Cuvânt împreună despre rostirea românească

La cuvintele acestea am gândit, la margine de oftat (oftativ, cum ar spune maestrul Şerban Foarţă),  citind un banal articol despre viitoare “progresuri” ale unei măsuri  “demarate” de  Inspectoratul General al Poliţiei Române (IGPR) – Direcţia Rutieră, împreună cu Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România  PUNCT NEGRU – UN NOU INDICATOR RUTIER:

< Practic, prin implementarea acestui program, şoferii vor întâlni în trafic un nou indicator rutier, care semnalizează o zonă cu risc accidentogen ridicat. >

Ştiam că e puţin probabil să găsesc cuvântul în dicţionar dar nu mi-am permis să nu-l verific. Din politeţe electronică, probabil, acesta mi-a indicat Niciun rezultat relevant pentru „accidentogen” şi nu un poate meritatul “Ce ziseşi, mă?” cu varianta elitistă “Mă mefiaşi, neicuşorule! Eşti axiofob, cumva?”

Nici că avem vreo intenţie să ne grădinărim limba ci suntem, care, cum, preocupaţi să-i sporim, înspre insuportabil, tocmai negrădinărirea, altfel scris, în sinonimele cele de toate zilele, debandada, deranjul, neorânduiala, zăpăceala, brambureala, harababura, răvășeala, vălmăşagul, vraiştea, talmeș-balmeşul, balamucul, babilonia, tulburarea.
Puncte negre (sau orice altă culoare neconfiscată politic) ar trebui statuate şi-n folosirea limbii române (cu pilonii, pare-se, neflexibilizaţi)i pentru a atenţiona “publicul larg” (altă sintagmă tâmpă) de iminentul pericol debandadotogen, deranjotogen, zăpăcealotogen, bramburealotogen, harababurotogen, răvășealotogen, vălmășagotogen, talmeș-balmeșotogen, balamucuotogen, babiloniotogen …

Villa Hermani, Civitas Hermanorum, Hermannstadt # 15

Image

Pe-o masă de la Pensiunea Dumbrava Sibiului …