„Mă, superbă e!” (despre ferestre)

Peste tot observ, cuminte, altfel scris, transigent, că “se trag linii” şi sunt nenumărate tentative de-a concluziona anul hanul ce (nu) stă să treacă …
Şi mi-e dor să cobor urcând şi să urc coborând, în timp, cu mult dincolo de-un 2011 care, dintr-o perspectivă dialogică (un articol bun dar pe care l-am recitit atent la “frânele mentale”) a adus, cu insistenţă, justificată sau nu, în actualitatea deformată, referinţe, cu şi fără sminteală, din opera enormului Caragiale …
Dintr-o vreme a sonatei virgulei şi a unei potenţiale beţii cu acribie mi-am reamintit despre nenea Iancu, omul, relatat de Ioan D. Gherea:

„În ultimii ani ai vieţii lui Caragiale, Simfonia a 4-a de Beethoven devenise preferata lui. Fredona într-una din ea şi vorbea cu entuziasm de toate părţile ei.
Odată, la un concert dat la Gewandhaus… s-au auzit în mijlocul tăcerii adînci, religioase, a sălii, un fel de pocnitură, nişte exclamaţii şi sâsâieli violente. Caragiale deodată a strigat: „Mă, superbă e!” şi şi-a tras o uşoară palmă peste obraz. Probabil că nici Caragiale nu se aşteptase ca demonstraţiile lui de entuziasm să aibă atâta răsunet, căci nu ţinuse seama de tăcerea profundă din sală.”

Şi nu pot să nu-mi amintesc, surâzând, şi de confesiunea către Octavian Goga:

„Mi-a plăcut mult satul tău acolo la poalele munţilor… Să vie şi Vlahuţă… Să stăm aşa până la toamnă… Nu ne trebuie nimic… Numai un pian să fie şi unul să-i ştie rostul… Când se face seară şi iese luna albă-gălbuie de după mestecenii pe coasta ceea, noi să stăm întinşi în iarbă şi de pe fereastra deschisă să pătrundă Beethoven: Sonata lunii”…

Apocrifă sau nu, istorisirea despre tânara femeie oarbă care locuia în aceeaşi casă unde se mutase Beethoven şi care, într-o noapte, i-a spus, ţipându-i la ureche: “Aş da orice sa văd lumina lunii!” iar acesta, mişcat până la lacrimi a scris desăvârşita-i sonată îmi aduce încă un zâmbet despre rostul celor care au norocirea să-şi ştie rostul şi-l lasă “de pe ferestre deschise” să pătrundă-n lume …