“Boje moi” …

Pentru cine iubeşte tenisul de câmp şi ceea ce presupune acesta, după infernalul meci de ieri dintre Nole şi Rafa nu se poate să nu considere de referinţă editorialul semnat de Cristian Tudor Popescu, omul a cărui voce mi-a lipsit ieri pentru ca sărbătoarea să fie perfect perfectă!

Lazar Nole şi Satanadal

Dacă adori tenisul şi nu crezi în Dumnezeu, se poate să devii credincios după ce ai văzut setul decisiv al “meciului – măcel” Nole – Rafa.
Mărturisesc că am ţinut cu Djokovic. Dincolo de respectul imens şi simpatia pe care le nutresc faţă de jucătorul şi omul Nadal, îl voiam pedepsit pentru felul în care l-a învins pe Federer în semifinală – cu un antijoc de anduranţă, bazat pe retrimiteri exasperante de mingi în terenul advers, pe băgatul de beţe în roatele maşinăriei fine de tenis marca RF.
Şi momentul a venit. După un prim set confuz, câştigat de Nadal la limită, Djokovic mărşăluieşte în seturile 2 şi 3, ajungând să conducă şi în setul 4 cu 4-3 şi 40-0: trei mingi de break, practic trei mingi de meci. După ce ghemul acela s-a sfârşit, mi-am amintit ce mi-a spus odată Ion Ţiriac: nu trebuie să te gândeşti niciodată că ai trei mingi de meci, pentru că ai, de fapt, de trei ori minge de meci. Ajuns cu cuţitul la gât, Nadal lasă ţăcăneala şi explodează în fiecare dintre cele trei puncte cu servicii şi forehanduri nimicitoare. Agăţându-se de orice minge cu nişte rictusuri satanice pe faţa lui de băiat bun, reuşeşte să împingă în tie-break un meci ca şi pierdut. Şi acolo Djokovic ajunge la 5-3. Din nou, Satanadal, cu icnete şi contorsiuni de groază, egalează şi câştigă, inuman, setul.
Mă ia durerea de cap, dar uit de ea pentru că la începutul setului 5 mi se strânge inima. Deşi e 2-2, Nole se aşează tot mai greu la minge, începe să “înoate” prin aer, loveşte tare la disperare sau pune o scurtă nepregătită pentru că schimbul de mingi îl sufocă. S-a trecut de 5 ore de joc. Djokovic e livid. După un raliu de vreo 30 de schimburi, trimite mingea câţiva metri în aut şi se prăbuşeşte dezarticulat la pământ. Părea o fiinţă umană prinsă fără scăpare în căngile de stânga şi de rever ale unui monstru transformer.
Satanadal are 4-2, serveşte şi ajunge la minge de 5-2. Tot tenisul pe care l-am văzut şi l-am jucat într-o jumătate de veac îmi spune că e sfârşitul. Eu, comentând pentru pereţi din fotoliul meu de acasă, nu mai cred. Nole, în iadul de pe Rod Laver Arena, strânge în palmă crucea pe care o poartă la gât şi şopteşte, către cerul acoperit de tavan din cauza ploii, Boje moi!, Dumnezeul meu, nu mă părăsi…
Ca Lazăr, cel întors din moarte la îndemnul lui Iisus, “Ridică-te şi umblă!”, Djokovic rupe din şold o dreaptă inversă fulgerătoare. Pe urmă rezistă, ireal, la câteva raliuri crâncene. Aveam impresia de nesuportat că se va prăbuşi după fiecare lovitură.
Rămâne în picioare. Câştigă cinci ghemuri la rând, Nadal nu mai ia decât unul. Chiar şi înainte de ultimul punct, mi-era teamă că lui Nole i se vor tăia picioarele şi va cădea ca o păpuşă scoasă din priza divină.
Novak Djokovic merita victoria. El a condus jocul în mare parte din cele aproape 6 ore, arată un echilibru superb, unic, între stilul “brici”, de atac, al lui Federer şi defensivele de cauciuc armat ale lui Nadal sau Murray, este jucătorul cel mai apropiat de perfecţiune, Domnul Tenis al momentului. Dar poate tocmai de asta, zeul păgân al sportului odată alb, iritat, îl putea sorti înfrângerii.
Nu sunt credincios, dar nu văd cum aş putea spune altceva decât că Dumnezeul sârbului Novak a hotărât altfel.


Mărturisesc că de multă vreme ţin cu Rafael Nadal şi-l privesc cu mai mult decât respect pe Novak Djokovic. Ieri la final ajunsesem, ca acum câţiva ani la un meci pe zgură la Madrid, în comentariul incredibil al aceluiaşi Cristian Tudor Popescu să regret că tenisul de câmp încă n-a ajuns la treapta de-a opri trecerea dincolo de granţa umanului şi a declara doi câştigători, din când în când …

A fi şi a simţi “globaliceşte”

Aseară am citit într-o publicaţie germană despre un mit, All Blacks (contextual, fireşte, azi şi mâine se întâmplă semifinalele Campionatului Mondial de Rugby). al cărui conţinut fabulos este transferat în cotidian şi, mai mult, într-un mod de viaţă.
E prima dată când dedic o postare pe blog şi scriu că de-abia aştept să locuiesc în fraza:
Hai, bucurați-vǎ cǎ preț de douǎ zile nu veți fi români și veți putea sǎ nu vǎ simțiți dezamǎgiți atunci cînd vǎ uitați la rugby. Cînd vǎ uitați la televizor. Cînd vǎ uitați în preajmǎ. Cînd deschideți ochii sǎ vedeți lumea care vǎ înconjoarǎ.

Die Zeit, The Myth of the All Blacks

The Haka dance, they also dominate in dress uniform. | © William West / AFP / Getty Images

New Zealand captain Richie McCaw on a visit to a Maori. | © William West / AFP / Getty Images

The New Zealand captain Richie McCaw welcomed a Maori elders with the traditional “hongi” (Maori: sniff, sniff). | © William West / AFP / Getty Images