“Avem mai multe răspunsuri decât întrebări” …

Un text remarcabil, semnat de Augustin Buzura, Eurolichele si europroști:

< Nu am publicat de mult. Pur și simplu nu am putut. Un sentiment amestecat, de inutilitate, greață și umilință, îmi îndepărta degetele de tastele computerului. Nu m-am mai întrebat ca altădată „la ce bun?“, căci, de la o anumită vârstă, vorba înțeleptului rabin, avem mai multe răspunsuri decât întrebări. Și o experiență care, pe mine cel puțin, m-a convins că, azi și aici, în acest spațiu geografic și spiritual, oricât aș scrie și cu oricâtă forță și talent, nu voi izbuti să clintesc nici măcar un fir de păr de pe creștetul lichelelor româno-europene care stăpânesc absolut totul cu o nerușinare paralizantă (…).>

***
Cum să nu, cel puțin, oftezi?

Advertisement

Fosta monstruozitate mai mult decât profitabilă, chera mu!

Augustin Buzura, de pe-o margine de amar din amar pelin, scriind  despre pişcotarii şi pretutindenarii pretinsei intelectualităţi din sfera (b)oierilor minţii.
Ultima frază e o cumplită palmă peste obrazul celor ce evită, din motive de igienă mentală şi (fripturistă) paradigmă a cauzalităţii,  (cel puţin) o mărturisire izbăvitoare: Am fost un dobitoc!

< Odată cu crearea ICR a început nebunia. Mircea Cărtărescu asemăna noua instituție cu cele două „monstruozități comuniste”: Casa Poporului și Canalul Dunăre – Marea Neagră. Nu bănuia pe atunci ce port important va fi el însuşi pentru noul canal de scurgere a „sprijinului material” și turistic. „Dilema” dorea ca ICR-ul să rămână sub egida Parlamentului, temându-se că „noua structură instituțională ar putea pune probleme în ceea ce privește independența, credibilitatea și echidistanța revistei” etc. Îi deranja enorm pe membrii redacţiei președintele onorific, deși mai avea foarte puțin până la încheierea mandatului. Acum, deşi semnatarii de pe lista de susținători ai ICR-ului, de fapt ai lui H.R. Patapievici, sunt cam aceiași, lupta se duce pentru ca institutul să rămână sub autoritatea „simbolică” a președintelui. Exact pentru ceea ce fusesem eu, predecesorul lui H.R. Patapievici, la conducerea ICR-ului, condamnat, insultat, linşat mediatic etc. >

“Paradoxul fundamental al modernității – dorința de a democratiza privilegiul”

Domnul Dorin Tudoran are pe CERTOCRAŢIA o postare de excepţie, Sperma regală: imaginarul francez vs. imaginarul american unde analizează dincolo mult de trecutul senzaţionalism, lăsând, răbdător, timpul să tempereze reacţiile şi iraţionale şi viscerale , alăturându-se excepţionalismului filozofului german Peter Sloterdijk, rectorul Universității de Arte și Design din Karlsruhe, cel care “plonjează cu aplomb în “Afacerea DSK” la invitația hebdomadarului francez Le Point (4 iunie 2011, nr. 2020)”.
Din această analiză a analizei m-au cutremurat şi încântat  în desfăşurarea de forţe, combinată şi accentuată, cuvintele germanului:

“(…) asta corespunde perfect esenţei moderinităţii: oamenii nu doresc să fie egali, ei vor să fie favorizaţi. Nimeni nu este interesat de egalitatea de a fi nesemnificativ. Democraţia perfectă ar fi cea care ar inventa arta de a favoriza pe toată lumea” .

Iar concluzia, citită şi recitită şi ieri şi astăzi “Succesul și ruina sunt același lucru.” pace nu-mi dă…

Cu alte cuvinte, sensul păstrându-se, am găsit scris în Feţele Tăcerii al lui Augustin Buzura:
“Un lucru va trebui să înveţi mai târziu: să schimbi semnul dinaintea sentimentelor. Binele şi răul sunt simple convenţii. Dacă te obişnuieşti cu ideea că binele este un simplu accident, un accident rău, nedorit, spectacolul devine fantastic, merită trăit.”