Rostul înţelesului, înţelesul rostului

< Paradoxul lui Zhuangzi: “Cel ce ştie nu vorbeşte, cel ce vorbeşte nu
ştie”.
Completarea lui Laozi:
Rostul năvodului este peştele ; o dată prins peştele, uiţi de năvod.

Rostul capcanei este iepurele ; o dată înhăţat iepurele, uiţi de capcană.
Rostul cuvintelor este înţelesul ; o dată priceput înţelesul, uiţi de cuvinte.
Unde să-I găsesc pe cel ce ştie să uite cuvintele ca să vorbesc cu el ? >

Anne Cheng, Istoria gândirii chineze

“Trecând după micile amănunte de detaliu”

Scrie Anne Cheng în “Istoria gândirii chineze”: “trebuie să trăieşti în ton cu vremea şi să te adaptezi schimbărilor”.
Şi, apoi, exemplifică, din Han Feiz:
“Acesta este sensul unei celebre povestioare din Han Feiz și care a cunoscut un succes încât funcţionează chiar şi în limba actuală sub formă de dicton: “Stai pitit după buturugă să pândeşti când vine iepurele”.

Un om din ţara Song îşi lucra ogorul în mijlocul căruia se găsea o buturugă . Şi iată că un iepure vine în goană şi se izbeşte de buturugă rupându-şi gâtul , moare pe loc. Văzînd acestea, omul îşi lasă lucrul şi se apucă să pândească în speranţa că vor mai veni şi alţi iepuri să se izbească de buturugă. Dar alţii n-au mai venit şi omul nostru a ajuns de rîsul lumii.”

Dincolo de liniştea aparentă a povestioarei resimt o profunzime specific asiatică.
Oare “de râsul lumii” sau “în rândul lumii” ?
Şi, păstrând sensul dubitativ, după câte buturugi am stat, vom mai sta, pitiţi şi-n deşarta aşteptare a câte iluzii de iepuri ne-om fi uitat şi ne-om uita, neuitând, să ne mai uităm ?

***
Titlul postării este din mirobolantul Tudor Muşatescu şi mirifica “Dragă Tincuţo

Adecvarea între nominal și real

“Într-o zi, marchizul Zhao din Han, beat criță, adormi. Slujitorul care avea în grijă pălăria marchizului, văzând că stăpânului îi e frig, îl acoperi cu o mantie.
Când marchizul se deșteptă, fu plăcut surprins și-i întrebă pe slujitori:”Cine m-a acoperit cu această mantie ?”. I se răspunse că slujitorul cu pălăria. Atunci marchizul pedepsi și pe slujitorul care avea în grijă mantia, și pe cel care avea în grijă pălăria, pe primul pentru că nu-și făcuse datoria, iar pe-al doilea pentru că își depășise obligațiile. Nu că marchizul nu s-ar fi temut de frig, dar el considera că amestecul unui funcționar în treburile altuia era cu mult mai păgubitor decât frigul.”

Anne Cheng, Istoria gândirii chineze

Dincolo de cuvinte

“Într-o zi, ducele Huan stă şi citeşte în salon, iar în timpul ăsta rotarul
Pian ciopleşte o roată în faţa scărilor. Pian îşi pune jos dalta şi ciocanul,
urcă treptele şi-l întreabă pe duce :
 – Pot să vă întreb ce citiţi acolo ?
Răspunsul ducelui :
– Vorbe ale înţelepţilor.
– Înţelepţii ăştia sunt în viaţă ?
– Nu, au murit de mult.
– În cazul ăsta, conchide rotarul, ce citeşte domnia voastră nu e decât
ce-au aruncat la gunoi cei vechi !
Ducele începe să strige :
 – Cum îndrăzneşti tu, un rotar, să spui aşa ceva despre ce citesc eu ? Dacă ştii să-mi răspunzi cum trebuie , te iert ; dacă nu, vei muri !”.
Atunci rotarul Pian zice :
 – Servitorul vostru vede lucrurile pornind de la umila lui experienţă. Când ciopleşti o roată , dacă loveşti prea încet, dalta nu muşcă din lemn ; dacă loveşti prea tare, dalta alunecă pe lemn. Nu trebuie să loveşti nici prea tare , nici prea încet : în mână am lovitura, iar in minte reacţia. E aici ceva ce nu poate fi spus prin cuvinte . N-am putut să-I învăţ asta pe fiul meu, şi nici el n-a putut să înveţe de la mine, aşa că la şaptezeci de ani ai mei tot mai cioplesc roţi. Murind, cei vechi au luat cu ei tot ce n-au putut transmite , aşa că, ce citeşte domnia voastră acolo nu e decât gunoiul rămas de la cei vechi.”

Anne Cheng, Istoria gândirii chineze

Linia de pertinență

< Într-o gândire care privilegiază modelul generativ (a cărui primă formă se găseşte, poate, în cultul strămoşilor) în raport cu cel cauzal, linia de pertinenţă, în loc să separe transcendentul de imanent, trece printre virtual şi manifest. Percepute ca două aspecte ale unei singure realităţi în permanentă mişcare, ele nu sunt generatoare de “concepte disjunctive” precum acelea de existenţă/neant, spirit/corp, Dumnezeul/lume, subiect/obiect, realitate/aparenţă, Bine/Rău etc. Sensibili la riscul inerent dualismului de a închista circulaţia suflului vital într-o confruntare fără ieşire, chinezii au preferat să pună în prim plan polaritatea lui Yin şi a lui Yang care prezervă curentul alternativ al vieţii şi caracterul corelativ al oricărei realităţi organice: coexistenţă, coerenţă, corelaţie, complementaritate … Rezultă de aici o viziune în care lumea apare nu ca un ansamblu de entităţi discrete şi independente unde fiecare constituie în ea însăşi o esenţă, ci ca o reţea continuă de relaţii între întreg şi părţi, fără ca unul să le transceadă pe celelalte.>

Anne Cheng, Istoria gândirii chineze

***
Mulțumesc, Epistematic!