Mircea Platon, Dreapta împrejur
< Termenul „intelectual” a fost folosit pentru prima dată de Clemenceau care, în 1898, a publicat în ziarul „l’Aurore” un „Manifest al intelectualilor” în cazul Dreyfus. Cu acea ocazie, „intelectualitatea” a căpătat nu numai un nume, ci şi un destin: acela de a semna petiţii publice. Scriitorul american Tom Wolfe spunea că un intelectual e cel care, în numele unei anumite competenţe academice, vorbeşte în public despre lucruri la care nu se pricepe. La aceasta s-ar putea adăuga şi că intelectualul e cel care refuză să fie caracterizat prin altceva: prin faptul că e tată, crestin sau turc, bogat sau sărac, ţăran sau inginer sau profesor universitar. „Intelectualul” e versiunea imaculat tehnocratică a „cetăteanului indignat”, e şorţul pe care-l îmbraci în public atunci când te pretinzi echidistant-ştiinţific, cu funcţia intelectivă neafectată de nimic funcţional-organic, de nimic din ceea ce implică o responsabilitate concretă: faţă de o familie, o parohie, un cartier, un oras, un cont în bancă. Intelectualul e responsabil faţă de „opinia publică” la fel cum mulahii sunt responsabili fată de celebra „Arab street”. Existenţa intelectualului postulează existenţa „maselor”, a turmei care trebuie condusă, mulsă, tunsă si frezată în numele unui adevăr superior. Intelectualii sunt aşadar pontifii unui zeu vacant, nişte preoţi a căror liturghie nu slujeşte la „prefacerea” darurilor, ci doar la comentarea lor, de unde si tentaţia puritan-predicatoare, degradarea realităţii în discurs/ apel/ manifest. >
În Revista 22 Andrei Oişteanu cu-n infatuat Intelectualul şi imaginea lui nu ratează ocazia exploatării penibilităţilor portocalofile marca Prigoană-Preda via suprema blondă şi dând cestiunea pe după cireşul mioritic şi pipa lui René Magritte lustruieşte, acuzând imaginea, tot o imagine a prea maculatei treimi intelectuale (Patapievici, Pleşu, Liiceanu) cu nemărturisitul scop de a aduce în luminile rampei interogaţia plurală, demnă de-o amplă analiză freudiană (dinspre impulsurile de autoafirmare) “Dar, între timp, ce facem noi, ceilalţi intelectuali?!”
Uite, de exemplu, se poate analiza, fără voracitate, veracitatea afirmaţiei lui Monnerot: „Dacă intelectualul ar avea inteligenţa de a înţelege ce e un intelectual, nu ar mai fi intelectual.”