“Pontifii unui zeu vacant”

Mircea Platon, Dreapta împrejur

< Termenul „intelectual” a fost folosit pentru prima dată de Clemenceau care, în 1898, a publicat în ziarul „l’Aurore” un „Manifest al intelectualilor” în cazul Dreyfus. Cu acea ocazie, „intelectualitatea” a căpătat nu numai un nume, ci şi un destin: acela de a semna petiţii publice. Scriitorul american Tom Wolfe spunea că un intelectual e cel care, în numele unei anumite competenţe academice, vorbeşte în public despre lucruri la care nu se pricepe. La aceasta s-ar putea adăuga şi că intelectualul e cel care refuză să fie caracterizat prin altceva: prin faptul că e tată, crestin sau turc, bogat sau sărac, ţăran sau inginer sau profesor universitar. „Intelectualul” e versiunea imaculat tehnocratică a „cetăteanului indignat”, e şorţul pe care-l îmbraci în public atunci când te pretinzi echidistant-ştiinţific, cu funcţia intelectivă neafectată de nimic funcţional-organic, de nimic din ceea ce implică o responsabilitate concretă: faţă de o familie, o parohie, un cartier, un oras, un cont în bancă. Intelectualul e responsabil faţă de „opinia publică” la fel cum mulahii sunt responsabili fată de celebra „Arab street”. Existenţa intelectualului postulează existenţa „maselor”, a turmei care trebuie condusă, mulsă, tunsă si frezată în numele unui adevăr superior. Intelectualii sunt aşadar pontifii unui zeu vacant, nişte preoţi a căror liturghie nu slujeşte la „prefacerea” darurilor, ci doar la comentarea lor, de unde si tentaţia puritan-predicatoare, degradarea realităţii în discurs/ apel/ manifest. >

În Revista 22 Andrei Oişteanu cu-n infatuat Intelectualul şi imaginea lui  nu ratează ocazia exploatării penibilităţilor portocalofile marca Prigoană-Preda via suprema blondă şi dând cestiunea pe după cireşul mioritic şi pipa lui René Magritte lustruieşte, acuzând imaginea, tot o imagine a prea maculatei treimi intelectuale (Patapievici, Pleşu, Liiceanu) cu nemărturisitul scop de a aduce în luminile rampei interogaţia plurală, demnă de-o amplă analiză freudiană (dinspre impulsurile de autoafirmare) “Dar, între timp, ce facem noi, ceilalţi intelectuali?!”
Uite, de exemplu, se poate analiza, fără voracitate, veracitatea afirmaţiei lui Monnerot: „Dacă intelectualul ar avea inteligenţa de a înţelege ce e un intelectual, nu ar mai fi intelectual.”

Apel către lichelele apelului pentru respectarea statului de drept şi a democraţiei

Beranger cu o formidabilă postare Aştept un val de indignare şi autoimolare colectivă

Distrugerea structurilor administrative ale ţării prin regionalizare şi desfiinţarea judeţelor tradiţionale, insulta adusă lui Mihai I concomitent cu disculparea lui Antonescu, astea nu-s decât ultimele două picături în hârdăul cu diaree puturoasă pe care Băsescu ni-l plimbă pe la nas de peste şase ani de zile. Aştept nu o indignare tardivă şi molatecă, aştept mai mult de la neamul ăsta emasculat (…) Aştept aşadar ca 6.059.315 de cetăţeni să se revolte, să iasă în stradă şi să ceară suspendarea preşedintelui. Aştept ca 5.277.068 de cetăţeni să iasă în pieţe, să-şi pună cenuşă în cap şi să-şi ceară scuze în mod public pentru că au votat ca ţara asta să fie distrusă. După care, cu coctailuri Molotov şi cu pietre din caldarâm, să ia cu asalt Palatul Cotroceni şi să-l lapideze pe trădător. Mai aştept ca cei peste 100 de