Via Călin Precup, un text remarcabil semnat de Ion Mureșan, O statuie pentru Lulu:
<Acum şi aici propun ca, pe cheltuiala municipalităţii, să i se ridice o statuie lui Lulu. Propunerea mea trebuie luată foarte în serios. Nu este nici rodul unei imaginaţii bolnave şi nu ascunde în spatele ei nici cea mai mică intenţie ironică.
Vasile Sebastian Dâncu crede că istoria se sedimentează în oameni iar oamenii se decantează şi se sedimenteză în poveşti. (A se citi „Poveştile, Viaţa şi Moartea”, editura Eikon, 2013). Dacă este adevărat ceea ce spune profesorul, nu avem decât să-i plângem Clujului de milă. Oraşul nostru pare a suferi de o gravă „carenţă de vitamine”. Urmarea acestei afecţiuni e aceea că a devenit un „oraş fără poveşti”. Un oraş bolnav de „o boală de asimilaţie” a poveştilor. „Arizona”, „Croco”, „Pescarul”, „Conti” nu au fost nişte simple localuri, ci nişte creuzete în care au fiert poveştile a generaţii şi generaţii de studenţi, artişti şi scriitori: poveştile oraşului. Localurile astea au fost adevărate pive în care poveştile s-au înteţit ca pănura şi s-au depus în suflete straturi-straturi. Oraşul le-a vândut, le-a spulberat, le-a pierdut.
Istoria Clujului a devenit un depozit de statui. De fapt, nu un depozit, căci cuvântul e prea demn, ci o remiză de statui urâte. Clujenii le-au umanizat, cât au putut, dându-le nume vesel-ironice: „Stâlpnicul”, „Albă ca Zăpada şi cei şapte pitici”, „Ghilotina”, „Buda” etc. Dar Istoria refuză să locuiască în statuile urâte.
»»Statuile încrâncenate fac ca în maternităţi să se nască copii încruntaţi. Poate că li s-a transmis, genetic, frica părinţilor de a nu se trezi într-o bună zi turnaţi în statui urâte. Clujul e un oraş care îşi sperie locuitorii. Îi determină să stea zi şi noapte în poziţie de drepţi, de „garde a vous”, cum zice francezul.
Am cam exagerat? Deloc. Am fost în multe oraşe europene. La Dusseldorf am văzut statuia unei femei cu un copil de mână. Am întrebat ce reprezintă, ce moment istoric? Mi s-a răspuns că reprezintă ceea ce văd: o femeie cu un copil de mână. La Basel, am vrut să beau o cafea. Domnişoara, care îmi era ghid, mi-a propus să bem o cafea cu Poetul. Poetul s-a dovedit că era o statuie care stătea pe terasa unei cafenele, cu ceaşca de cafea în faţă. A trebuit să aşteptăm o jumătate de oră până când s-au eliberat două locuri la masa Poetului. La Paris am văzut stauia unui deget, cu unghie mare, ieşind din pămînt, am văzut-o pe Madame Chapeau, la Bruxelles, o femeie căreia nu îi era frică să-şi numere banii într-o zonă renumită pentru prezenţa hoţilor de buzunare, am văzut o statuie stând în cap cu soclul deasupra, am văzut statuia unei cozi la magazin, statuia (în Cehia) unui tip care atârnă la mare înălţime deasupra unei străzi, am văzut… Dar mă opresc. Nu vreau să epatez prin povestirea călătoriilor mele.
Sunt convins că fiecare dintre dumneavoastră are amintiri cu statui ale vieţii noastre, anonime. Statui din oraşe îndepărtate de Cluj. Ce-i lipseşte Clujului? Un dram de nebunie, de imaginaţie.
De ce l-am ales tocmai pe Lulu? Pentru că Lulu îmi pare a fi cetăţeanul model al Clujului. Pentru că Lulu e imaginea în oglindă a clujeanului onest. Pentru că Lulu eşti Tu. Îmbrăcat mereu în uniformă, de elev, cu număr matricol pe mână, în uniformă de ofiţer, de pompier, de ceferist etc. Lulu era imaginea cetăţeanului înregimentat, supus ordinii de stat. Lulu nu a cerşit niciodată. El cerea pe faţă: „Mă, ceacanăule, dă-mi un leu de tri!!”.
Pentru că era atât de iubit încât nu mai avea nevoie să ceară: bucătăresele de la restaurante îl invitau să mănânce, iar el le refuza pe motiv că „nu mi-e foame”, pentru că barmaniţele aveau oricând pentru el o cafea sau un suc, şoferii de autobuze opreau le semnalul lui Lulu, mai repede decât la semnalul Miliţiei, pentru că nu a avut niciodată bani de hârtie în buzunare, ci doar monede, doar mărunţiş, pentru că mergea aproape în fiecare duminică la biserică, la Catedrală, îşi spunea rugăciunile (ce rugăciuni, în ce limbă, poate că în limba păsărilor, nu ştiu), şi apoi, tăcut, ieşea din biserică, pentru că nu şi-a numărat niciodată banii, pentru că nu şi-a pus niciodată problema unde va dormi la noapte, pentru că îi plăcea să călătorească, era într-un permanent neastâmpăr, pentru că era inocent şi bun şi demn (era oricând gata să te „împrumute”), pentru că nu şi-a făcut „planuri de viaţă” mai lungi de o zi, şi poate nici atât, pentru că era un om liber.
M-am tot întrebat de ce îl iubeau clujenii? Singurul răspuns pe care l-am aflat e că Lulu a fost un model de viaţă pentru ei: jumătate era chiar starea lor de sărăcie, jumătate era visul lor de a fi liberi, de a fi despovăraţi de grijile zilnice. Cu faţa lui de copil bătrân, jumătate era real, jumătate era vis. Poate tocmai pentru că Lulu întrupa parabola biblică a păstorilor care nu-şi fac griji ce vor mânca şi unde vor dormi, lasând grija asta în seama lui Dumnezeu, regretatul Mitropolit Bartolomeu i-a săvârşit prohodul.
Şi, apoi, nu putem uita ca de câte ori au avut loc alegeri pentru primărie, Lulu obţinea un mănunchi de voturi, fără ca măcar să candideze.
Am şi găsit o piaţetă pentra ampalasarea statuii. O statuie mică, căci Lulu cu fesul pe cap nu cred să fi avut mai mult de 1,60 m înălţime. Sculptorul Ioan Marchiş, din Baia Mare, o vedea amplasată în piaţeta de pe strada Horea (unde era Policlinica cu plată şi o benzinărie) Piaţeta se poate numi „Piaţeta Lulu”. Este de luat la modul cel mai serios şi varianta unei „statui a nebunilor oaraşului”, a „frumoşilor nebuni ai marilor oraşe”, cum ar fi zis Fănuş Neagu.
Statuia aceasta ar putea fi amplasată fie în Piaţa Unirii, în preajma lui Matei Corvin, fie pe pietonalul de pe Eroilor. Nebunii oraşului, Generalul (cu pieptul încărcat de medalii şi insigne), Pardallian (executând graţioase mişcări de scrimă), Ghiocel (cu un buchet de flori în mână) ori „omul debara” (încărcat de pungi de plastic, ca un pom de Crăciun) şi-ar afla cu toţii loc pe o bancă. Sunt convins că locul ar deveni foarte curând unul foarte popular, loc de întâlnire pentru studenţii îndrăgostiţi. „Ne vedem «La nebuni»” – i-ar spune la telefon junele din anul I de la Litere iubitei sale.
Fiica mea, căreia i-am împărtăşit pe Skype ideea, venind din Japonia, s-a mirat că Aeroportul Internaţional Cluj-Napoca nu a fost numit între timp „Aeroportul Lulu”. Oricum, Clujul nu are nici o şansă la titlul de Capitală Europeană a Culturii, până când nu va avea o statuie a unei poveşti a lui, o statuie a „frumoşilor nebuni”, o statuie numai şi numai a clujenilor.>
Vultureşti 