Pudoarea semnului întrebării

De (cele mai) multe ori incalificabilul Vladimir Tismăneanu nu avea cum să rateze testarea aberativului referenţial şi se (re)produce într-un (speră domnia sa, testând rolul defăimătorului feciorelnic) devastator (şi, poate-poate, un din ce în ce mai îndepărtat “back in business interests”) Doctor Ponta, Doktorvater Nastase şi Walter Fullbricht: Din nou despre rolul prostiei in istorie …

Nu insist pe ce nu este de insistat, nu o să caut a face tumbe “dicţionaristice” pentru a(-mi) demonstra că o culpabilizare sau incriminare (şi) de acest gen trebuie probată temeinic, cu mult dincolo de “bombismul” vremurilor bezmetice ce ni se induc dar mă nedumereşte absenţa unui (atât de) trebuincios şi imperativ nebăsescian în mentalitate semn de întrebare, cu-n igienic rol prezumtiv, până la proba contrară, venit, deloc facultativ şi nu pe cale de “logică ferată” (Mircea Platon), cu atât de astringentul “dar dacă nu?” …
Prezenţa acestui înfiorător semn grafic, anulat, aproape, de nişte amatori şi o tentativă mioritică de Maica Tereza l-ar fi oprit, poate, şi pe atât, uneori excesiv, de apodicticul Cristian Tudor Popescu de a cere o aiurită demisie, văzută ca o cale cât de cât onorabilă şi, probabil, provocându-i o nestăvilită stare de veselie, jovialitate pe înţelesul “mediului academic autentic”, de exemplu, Laurei Codruţa Kovesi, ce tocmai a fost la rând în a experimenta portocalofilismul singularităţii dublului standard !