Incompatibilitatea cu penibilitatea

Avea şi are dreptate domnul Dorin Tudoran (şi) în ceea ce priveşte noua platformă de comentarii România de la zero când scria:

< Daţi o şansă tinerilor jurnalişti, citindu-i. Daţi o şansă unei altfel de clase politice, spunându-i celei de azi, Lasă-ne! Votaţi, în fiecare zi, cu viitorul, altfel veţi pendula, dus-întors, doar între trecut şi prezent — nimic altceva decât un trist trecut continuu.
Totul e de făcut şi asta include şi desfăcutul celor prost făcute în ultimii peste douăzeci de ani. Nu e deloc uşor, dar mergând înainte cum s-a mers până acum, curând va deveni imposibil de făcut ceva împotriva nefirescului ce a pus stăpânire pe România.
Mergeţi pe mâna celor mai tineri.
Când le vorbiţi, gândiţi-vă la tot ce nu aţi făcut până azi şi le va fi mai uşor să înţeleagă ce au de făcut. Scutiţi-i de sfaturi. Altfel riscaţi să vă întrebe, pe bună dreptate, ”De ce nu aţi făcut voi toate cele pe care le aşteptaţi de la noi?” >

Un devastator exemplu îl oferă diferenţa dintre două analize. Prima, excelentă şi echidistantă: Moartea domnului Reformescu? Faţă în faţă cu eşecul: ce (mai) urmează dupa noaptea bastoanelor lungi, semnată de Vlad Stoicescu unde centrul de greutate mi se pare fraza:

< Piaţa a început să fiarbă în momentul în care oamenii au simţit că politica le invadează şi ultimul spaţiu de autonomie: acela al competenţei tăcute şi eficiente, cu efecte durabile şi zgomote puţine. Cazul Arafat a servit drept paradigma despre cum statul de drept se transformă într-un stat nedrept prin simpla voinţă a unui om.  Sunt zeci, sute de mii de Raed Arafat în România. Nu-i credeţi atat de naivi încât să-şi imagineze ţara ca pe studioul principal al Antenelor, cu Dan Voiculescu invitat de vază. Exista o şansă ca dictatura propriei voinţe, pentru că despre ea este vorba, să se apropie de final. Oricât de reformistă ar fi, dictatura oamenilor nu poate promite mai mult decat dictatura legilor. Iar în Piaţă se învaţă deja alfabetul acesta care le va aduce multora sfârşitul. În ultimă instanţă, compromisurile făcute în ultimele zile de actuala guvernare stau mărturie pentru faptul că exista posibilitatea reformării sistemului. De jos în sus. Înspaimântător, nu-i aşa, domnilor? >

A doua analiză, spăimoasă, cu moft şi grele paramnezii, căutând, nătâng, a justifica nejustificatul, Un inventar rapid de vinovăţii, Andrei Pleşu:

< Ce nu se spune: că nu doar România are probleme, ci planeta, că nici un guvern cu capul pe umeri n-ar fi putut lua măsuri radical diferite de cel actual, decît cu riscul de a înrăutăţi situaţia, că avem un trecut de frustrări, un prezent de umilinţe şi lipsuri, dar nici o reprezentare despre viitorul apropiat. Nimeni nu ştie care e pasul următor după eventuala satisfacere a dorinţelor străzii. USL? Haos? Salvator providenţial?
Un lucru e cert. Cei care prin pieţe sau la televizor se luptă cu „dictatura“ nu suportă să fie contrazişi. Dacă strigi – cum a încercat un euforic – că nu vrei să cadă guvernul, mănînci bătaie. Aşa se trece de la dictatura burghezo-moşierească la dictatura proletariatului.>

Iar Piaţa Universităţii şi extensiile acesteia răspândite, cardinal, peste tot, contrazic, literă cu literă, falsul inventar de culpabilităţi văzute de-un, din păcate, colaboraţionist ce s-ar vrea colaborator.

Sursa foto: Epistole pentru Zeus

2 thoughts on “Incompatibilitatea cu penibilitatea

  1. Ce mic pare ca a devenit domnul Plesu. Oare isi repeta in fiecare zi ca guvernul si presedintele de astazi nu au inlocuitori? Pancartele din piata ar trebui sa-i dea de stire ca ca nu-i deloc asa. Ar trebui, totusi, sa si inteleaga, iar dupa “prezent de umilinte si lipsuri” cred ca daca se straduieste, poate.

    • Nu era necesar ca distinsul domn să demonstreze, încă o dată, valabilitatea truismului că între sublim şi ridicol distanţa e infi(r)mă …

Comments are closed.