Am găsit ieri la Max Peter un entuziasmant exemplu de erudiţie neostentativă a unui colecţionar împătimit, Oradea, perioada de tranziţie. Mi-am adus aminte, contextual, de o mai veche poveste-n poveste …
Obiectul postării e un plic din 1 februarie 1919:
Am comentat, povestind, bunul Max mi-a răspuns, tot povestind:
Scria Mircea Platon în “Normalitatea ca o pradă” că ”normal este omul care generează normalitate” …
Nu-l cunosc pe Max decât din virtual, el nu mă cunoşte decât tot de aici …
Dar m-am simţit, ieri, îndrăznesc să scriu, ne-am simţit, minunat. Adică, normal!
Reprezentările Sfântului leronim, considerat în vremea Reformei patronul savanţilor, s-au bucurat în mentalul şi cultura figurativă din Ţările de Jos ale numitei perioade de o notabilă vogă. Contemplarea morţii iminente (memento mori) se face, deopotrivă, prin dispreţul pentru lumesc, imanent (contemptus muncii). Reprezentările Sfântului leronim – pentru a exprima între cele mai elocvente exemple, această idee exortativă – sunt redevabile publicării de către Erasmus a scrierilor Sfântului leronim, cu deosebire celebra Epistula unde acesta leronim dezvoltă o incitantă meditaţie asupra Judecătii de Apoi şi a vieţii eterne.
Vultureşti 
Mulţumesc tare mult!
Mi-ar plăcea ca normalitatea să fie reînscăunată pe locul ei de drept…
Ce bine-ar fi să fie aşa!
Am ajuns să ne dorim normalitatea deşi poate am avea dificultăţi în a o defini dar e incontestabil preferabilă realităţii hibride pe care o străbatem!
Fireşte că şi eu mulţumesc!