Osia compasiunii şi prezenta absenţă a scârbei metafizice

E prima dată când sunt realmente (dar şi amicalmente) dezamăgit de un articol al celor de la Deutsche Welle.
Păcatul de a fi intelectual, autor George Arun, redactor Rodica Binder păcătuieşte printr-o subiectivitate şi jignitoare şi penibil mascată …
Acum o vreme Sever(ul) Voinescu Cotoi evidenţia, din motive strict portocalofile, o categorie a intelectualilor, în care se şi includea, intelectuali publici.
George Arun identifică o alta: “intelectualii cei mai vizibili” (eufemismul pentru sinecuriştii cei mai vizibili?) care, bieţii de ei “sunt ţinta predilectă a forumiştilor şi a bloggerilor care aspiră la o identitate din anonimatul în care se află” …
Iar de aici încolo drumul e liber pentru a mitralia “postacii” şi “frustrările  încrîncenate … îndreptate împotriva intelectualilor cu o notorietate recunoscută în spaţiul public” …
E păcat pentru atâta disipare inutilă de energie …

Din punctul(eţul) meu de vedere, blogger, recent, anonim, vetust dar care nu aspiră la o altă identitate, îmi ajunge şi-mi prisoseşte, uneori, cea pe care o am,  mai înţeleptesc şi eu, fără să cer voie cuiva,  domnul Andrei Pleşu experimentează artificialmente, spiritualmente, structuralmente, substanţialmente dar şi superficialmente algomania contingenţelor, pendulând între disonanţă şi consonanţă cognitivă, realizând că smintelile pot fi identificate, cu uşurinţă, la alţii dar experimentate, povarnic,  pe ambalajul propriu …

Citiţi, rogu-vă, de timpul vă permite, întru echilibru o analiză chirurgicală, invazivă dar pertinentă, semnată de Daniel Octavian Bejan, Musiu, nu se mai poate!

<Sentimentul acesta de înstrăinare, evocat de domnul Pleşu, îmi e perfect de înţeles. Aş putea înţelege fără probleme depărtarea pe care o resimte cărturarul care nu îşi mai află locul în zgomotul unei lumi care dă tot mai puţină îngrijire cuvântului bine potrivit şi gândului cuviincios rânduit. Pot fi alături de omul de carte care îşi cere sanctuar în bibliotecă, departe de o societate cu rele năravuri şi valorile morale descompuse de necroză. Există, totuşi, ceva care îmi anchilozează membrul solidarităţii, îmi refuză impulsul devălmăşiei, îmi strică osia compasiunii. Iar acest ceva este enorma ipocrizie a dezamăgitului domn Pleşu.

Vorbesc despre ipocrizie. Una obeză, gâfâind, grohăind de sub voalul prea străveziu al demonstrativei mâhniri. Pentru că, aflăm mai la vale, în epistola domnului Pleşu către cititori, năduful ( în cele din urmă la asta se rezumă totul) său e stârnit, hrănit şi gâdilat pe burtă de o chestiune extrem de concretă şi imediată. Nu stricăciunea ideii, nici precaritatea îmbinării vertebrelor, ci o sfadă în fundul curţii e sămânţa bâzdâcului său. Domnul Pleşu e scos din sărite de Cartianu. Simplu şi limpede. Care Cartianu are un schimb de bale cu amicul Dinescu. Şi uite aşa scârba metafizică e înlocuită de  cârdăşie -sora mai puţin virtuoasă a solidarităţii.

Domnul Pleşu e revoltat de insalubra proximitate a personajului numit Cartianu. Care e un sfertodoct, promiscuu intelectual şi moraliceşte. Sunt de acord. Cartianu, în lumea organică, nu-şi găseşte echivalent decât în productul defecaţiei. Dar asta nu s-a întâmplat brusc, într-o marţi după amiază. Cartianu a fost acelaşi personaj sulfuros şi până acum, în buna perioadă în care domnul Pleşu a livrat sistematic la gazeta condusă de personajul pomenit. Imputata pendulare între Coelho ( autor care, altfel, e bine publicat de editura amicului Liiceanu) şi Dan Diaconescu exista şi în perioada în care, în aceeaşi gazetă, condusă de acelaşi Cartianu, domnul Pleşu presta din condei. Pentru domnul Pleşu, Cartianu a devenit un neam prost pentru că s-a luat de Mircea Dinescu. Rea articulare a legăturii de cauzalitate! Dimpotrivă, Cartianu s-a luat de Mircea Dinescu pentru că e neam prost. Şi neam prost a fost şi în vremea când domnul Pleşu îi era colaborator zelos.>

Şi tot de la bunul Rabbi ştiu despre memorabila sinteză de viaţă, defectivă de anonimat, pe care nu mă mai satur să o tot repet, rostită de Johnny Răducanu: Toţi suntem importanţi, bre. Asta nu înţelegem noi. Toţi suntem importanţi.

6 thoughts on “Osia compasiunii şi prezenta absenţă a scârbei metafizice

  1. Bună dimineața !
    Cred că anonimi sau nu, avem dreptul constituțional de a ne spune punctul nostru de vedere într-o ” chestiune ” sau alta.
    Faptul că unii sunt jigniți, doar pentru că au un alt punct de vedere, îmi demonstrează că încă n-am ieșit din mentalitatea formată pe vremuri , ce ar fi trebuit să fie apusă de mult, când eram obligați să ”gândim ” uniform.

    • Mentalitatea la care faceţi referire e cu mult mai veche şi doar parţial reproşabilă socialismului. Din păcate, în mentalul colectiv, se dovedeşte a fi şi extrem de rezistentă la coroziunea timpului …
      Vă mulţumesc pentru comentariu şi, cu siguranţă, faptul că nu împărtăşim aceleaşi păreri nu are cum să fie un capăt de lume! Dimpotrivă!

  2. PS Știu că în general nu împărtășim aceleași păreri dar cred că acesta este principalul câștig al evenimentelor din decembrie 1989, dreptul liber la opinie.

  3. Pingback: topul celor mai frumoase cîntece de Crăciun – etapa I (5) « Colţu' cu muzică

Comments are closed.