Am încă nădejdea că pot să-mi istorisesc propria poveste

Viaţa Românească, Nr. 9-10 / 2011 a publicat un articol cuceritor prin tema (alesă fără teamă)  Normă, normalitate, azi solicitând, prin intermediul lui Marian Drăghici răspunsuri lui Liviu Antonesei, Simona-Grazia Dima, Solomon Marcus, Anca Mizumschi, Cosmin Perţa, Nicolae Stan, Ion Vianu la întrebările:
“Chestionar orientativ (opţional). Nu o dată, în ultimele decenii, realitatea în care trăim cum trăim şi modul de comportament la care am fost şi suntem provocaţi/dresaţi, în spaţiul public, dar şi, prin invazia media, în cel familial, ne obligă „în tot timpul şi în tot locul” la întrebări de genul: 1. Este lumea aceasta în care trăim o lume normală (la cap)? 2. Suntem noi (sunt eu, care întreb) normal(i) şi lumea a-normală, sau invers? 3. Cât din normalitatea noastră originală se datorează experimentului comunist, cât – postcomunismului bezmetic în tranzitivitatea lui nenorocită? 4. Este „normalitatea” socială doar un concept irealizabil, idealizant, o iluzie naivă, sau e o stare de fapt, reală, conform(ă) unor norme/principii de viaţă acumulate, verificate, omologate de-a lungul timpului? Şi încă anormalitatea ar fi doar un derapaj temporar de la normalitate – cronicizat, permanentizat din lipsa normei, a principiului? 5. Într-un dialog cu Dorin Tudoran pe scena Ateneului Român, Nicolae Manolescu definea normalitatea prin norma însăşi: omul potrivit la locul potrivit. Dumneavoastră aveţi o definiţie/viziune personală a normalităţii? 6. Prezentarea/relevarea/descrierea a-normalităţii corpului social, în mass-media, în literatură şi artă, conduc la abolirea acesteia şi la instaurarea normalităţii, sau dimpotrivă, la perpetuarea şi potenţarea „relelor moravuri”? Sau, nici-nici? 7. Mai e de sperat în norma/normalitatea zilei de mâine? Dacă da, în ce rezidă, după dumneavoastră, această speranţă?”

Şi-i sunt dator lui Teo Negură cu o precizare.
Nădejdea, prietene, din lectura asta a venit (dar o să te rog să nu eziti a ceti întrebul articol, merită, literă cu literă):
“Liviu Antonesei – PUTEM OPERA CU CEL PUŢIN DOUĂ SENSURI ALE NORMALITĂŢII
1. 2. Cînd am primit întrebările la ancheta Dumneavoastră, mi s-a părut că sînt uşoare, că problema este lesne de abordat şi chiar de rezolvat. Citindu-le şi a doua oară, mi-am dat seama că ele se referă la una dintre cele mai redutabile, mai dificile chestiuni privind viaţa noastră publică. Aşa că prima strategie a fost să tot amîn răspunsurile pînă cînd a devenit imposibil să mai fac asta fără să mă fac de rîs, fără să intru într-un fel de „anormalitate”, din păcate, atît de „normală” la noi! Problema este dificilă şi în sine, ca fenomen sociologic, ca să spun aşa, dar e dificilă şi din motive conceptuale şi teoretice. În fond, putem opera cu cel puţin două sensuri – iar dacă nu aş fi atît de grăbit să nu întîrzii prea mult, poate aş mai găsi alte cîteva! – ale termenului. Şi, cum voi încerca să dovedesc, nu sîntem normali (la cap) nici într-un sens, nici în celălalt. Pe de o parte, normalitatea este o raportare la media socială, pe de alta la un set de valori-reper. Să operăm cu primul sens. Sînt absolut convins că majoritatea concetăţenilor mei sunt normali, inclusiv la cap şi, totuşi, lumea noastră nu e o lume normală. De ce? Pentru că această majoritate, care dă media, este, de fapt, ceea ce se cheamă o „majoritate tăcută”. Nu ea dă tonul în societate, nu ea furnizează reperele şi modelele, nu ea modelează în direcţia unei „aurite căi de mijloc”. Din păcate, toate acestea sînt provocate de o „minoritate supraexpusă”, vizibilă, peste tot prezentă, alcătuită din politruci incompetenţi, demagogi şi corupţi, din jurnalişti de trei surcele, vedete de mucava, vipuri şi vipiţe de toată jalea. Deci atmosfera publică nu doar anormală, ci de-a dreptul nerespirabilă este produsă de damfurile tuturor becalilor, băseştilor, ilieştilor, dandiaconeştilor, monelor şi zăvorancelor care se agită cu o obstinaţie şi o frenezie demne de o cauză mult mai bună. Dacă ne îndreptăm spre sensul celălalt, spre valorile-reper, este limpede că astăzi ele sînt cele aparţinînd modernităţii culturale – economice – politice, deci democraţiei liberale, încorporate astăzi în acquis-ul comunitar la care România a aderat în procesul de aderare la Uniunea Europeană. A aderat, dar s-a şi integrat? Chiar aceasta este problema. Pînă cînd acele valori nu vor fi încorporate nu doar în legi şi instituţii copiate după cele europene, ci şi în comportamente şi proceduri, nu putem vorbi nici despre integrare veritabilă, nici despre vreo normalitate „normală”. Deocamdată, sîntem cumva în faza „formelor fără fond” şi aştept cu nerăbdare ca formele să provoace suficient de tare fondul încît acesta să le umple cu adevărat. Cred că va mai trece multă apă pe Dîmboviţa, Bahlui şi Someşul dlui Boc pînă cînd acest lucru se va petrece! Cît ne priveşte pe noi, indivizii, unii, mai mulţi, majoritatea, sîntem normali în sensul situării în jurul mediei, alţii, mai puţini, sîntem normali şi în cel de-al doilea sens, însă, din păcate, cum am mai spus, nu normalii dau tonul în această societate care frizează tot mai mult schizofrenia socială şi alte forme de demenţă.
În sfîrşit, cînd voiam să închei răspunsul, mi-am amintit definiţia normalităţii pe care neurologul Oliver Sacks a formulat-o la solicitarea lui Jean-Claude Carrière: „un om normal este acela care se dovedeşte în stare să-şi istorisească propria poveste. Ştie de unde vine (are o origine, un trecut, o memorie ordonată), ştie unde se află (are o identitate) şi crede că ştie încotro se îndreaptă (îşi face planuri, chiar dacă la capăt îl aşteaptă moartea). Este, aşadar, instalat în interiorul unei poveşti, este o istorie şi se poate povesti”. Oliver Sacks nu precizează dacă definiţia lui se potriveşte şi comunităţilor, dar eu, ca şi interlocutorul său, cred că da. Şi, dacă aşa stau lucrurile, mă tem că am ratat deocamdată normalitatea şi în aceste sens. La cîte mituri am adunat în mintea noastră în ce ne priveşte, la cîte fantasme colective ne bîntuie în ce priveşte prezentul şi destinul nostru, la cîte biografii individuale false sunt puse în circulaţie, e limpede că normalitatea – şi în acest sens – este o ţintă greu de atins, dacă nu cumva chiar imposibil.
3. Fără îndoială că avem de-a face aici cu un cumul de factori, care nici nu pot fi opriţi la începutul experimentului comunist, ci trebuie să mergem mult în trecut pentru a găsi o societate plecată mult mai tîrziu şi mai greu pe drumul modernizării – şi nu doar din Apusul mai grăbit, ci şi din imediata noastră apropiere, dacă mă gîndesc la Cehia, Ungaria sau Polonia. Să ne gîndim puţin că termeni precum „ciubuc”, „hatîr”, „peşcheş”, „bacşiş” s-au încetăţenit în limbă cu sute de ani în urmă, cu mult înainte de a ne sosi, pe cale occidentală, cuvinte pentru „mită” sau „corupţie”. Să ne mai gîndim că afacerea căilor ferate s-a petrecut în secolul al XIX-lea, că armata română a fost prinsă de primul război mondial complet dezechipată, iar afacerea Skoda datează de dinaintea celui de-al doilea război. Prin urmare, comunismul n-a făcut altceva decît să marşeze pe nişte obiceiuri, comportamente şi proceduri arhaice, să le exagereze, dar nu le-a inventat pe toate! Sigur, e comod să băgăm totul în fundul comunismului, dar mă tem că va trebui să-l umflăm cu pompa, ca să încapă! Cît priveşte tranziţia noastră bezmetică şi nesfîrşită a reuşit să urce „pe noi culmi de progres şi civilizaţie” toate aceste proaste deprinderi.
4. De vreme ce sunt societăţi care au reuşit să devină şi să se menţină normale, mi se pare clar că normalitatea socială nu este doar o fantasmă, ci un reper, o ţintă ce poate fi atinsă. Dar ştiţi cum este. Ca într-o excepţională reclamă de la începutul anilor nouăzeci: „Dacă vrei, poţi! Adidas torsion”. Doar că noi preferăm să ne comportăm ca în întîmplarea aceea cu Arghezi care, invitat la 17 la o sedinţă la Academie, dar avînd la 14 o întîlnire de lucru cu o tînără şi apetisantă reporteriţă de la radio, a răspuns: „Dacă pot, nu vin. Dacă nu pot, vin”!
5. Vorba dlui Manolescu este adevărată, dar nu suficientă. Pentru ca principiul „omul potrivit la locul potrivit” să funcţioneze, mai sînt necesare şi legi, reguli, instituţii şi, mai ales, comportamente şi proceduri la fel de potrivite. Nu cred că, pe moment, la noi, este cazul şi, tocmai din această pricină sînt atît de puţini oameni potriviţi la locurile potrivite.
6. Eu cred, însă numai parţial, în forţa taumaturgică a informaţiei, a literaturii şi artelor. Nu atît pentru că ar vindeca efectiv societatea, că ar putea s-o scoată din anormalitate, cît mai ales pentru că îi împuterniceşte pe cei deja normali, îi ajută cumva să-şi menţină normalitatea, să nu alunece şi ei, cu toţii, pe panta acestei maladii sociale care ne înconjură.
7. Cred că există o anumită speranţă legată de normalitatea zilei de mîine, cea de azi fiind vreme deja epuizată, pierdută. Îmi este foarte greu să găsesc nişte motive temeinice pentru a sprijini o astfel de speranţă. Adevărul este că merg mai degrabă pe o vorbă veche, pe care prefer s-o formulez substituind termenul latin cu echivalentul slav: „Nădejdea moare ultima”!”

6 thoughts on “Am încă nădejdea că pot să-mi istorisesc propria poveste

  1. Intr-adevar interesant de citit, si cum spuneam in multe deja randuri, preocuparile-ti erudite ma surprind placut, foarte placut. Iti multumesc, ai toata pretuirea mea.

  2. Eu nu înţeleg: cum se poate pune omul potrivit la locul potrivit, atunci când unii indivizi au ajuns în cele mai nepotrivite locuri (pentru ei, dar mai cu seamă pentru noi, ăştilalţi?!?). Numai dovadă de normalitate nu poate fi asta, iar de aici ajungem şi la speranţa aia care nici măcar precum luminiţa de la capătul tunelului nu mai este…

    • Un exemplu este chiar în text.
      Nicolae Manolescu şi funcţia pe care o ocupă momentan la Paris.
      Extrem de profitabilă în plan personal, jenantă în plan profesional…

  3. Pingback: Miercurea fără cuvinte – 3 – miercuri de noiembrie şi ceva în plus « Colţu' cu muzică

  4. Pingback: Grandomania şi grand-onania la români « Teo Negură

  5. Pingback: Despre champignons « Mirela Pete. Blog

Comments are closed.