Stradivarius, Guarneri del Gesù şi mâinile celor care le cântă

Am citit, curios şi apoi răscolit, tot sub efectul carcasei identitare, armurii psihice şi exoscheletului de gînduri  un interviu în Observatorul cultural, Nr. 335 / 22-28 septembrie 2011. Doi violonişti de excepţie, un “arbitru” al acestora şi un om care are darul să întrebe structural şi inspirat. A rezultat o minunăţie de poveste-n poveste despre lumea viorilor şi viorile lumii, cu detalii la care nu am ştiut să ajung până acum.
Am încercat, mult din puţinul timp pe care-l am la dispoziţie, să rezum. Nu am reuşit, rezultatul era catastrofal. Am încercat să extrag părţile esenţiale şi m-am trezit în faţa unui text din esenţe subtil combinate. Pricestuiesc atunci scrierea ce mi-a adus fascinaţia dinspre crucea zilei. Am vrut să scriu încântarea dar aflasem, deja, că vioara încântă “dacă este cântată”. Textul de mai jos m-a cântat. Ştiu un om bun care “cetind” va fi la rându-i vrăjit şi aş vrea să cred că şi domnul Cristian Cocea va trăi o stare asemănătoare …

“Noi sîntem pasageri în viaţa acestor instrumente”

Interviu cu Liviu Prunaru, Gabriel Croitoru, Horia Mihail
8 septembrie 2011 – Bucureștiul pulsează de febra începutului de Festival Enescu. Însă într-unul dintre studiourile Radiodifuziunii, violoniştii Liviu Prunaru și Gabriel Croitoru, alături de pianistul Horia Mihail, complotează în vederea unui turneu realizat de Radio România Cultural și Asociația Culturală Accendo. Planul: vor urca pentru prima dată pe 6 scene românești, între 26 septembrie și 6 octombrie 2011, o vioară Stradivarius (Liviu Prunaru) și o „Guarneri del Gesù“ (Gabriel Croitoru), sub semnul „Duelului Viorilor“. N-a fost greu să-i incit pe cei trei duelişti la un dialog animat despre concurență, viori prestigioase și relaţia muzicianului cu instrumentul său.
Theodor ULIERIU-ROSTÁS: Întreaga imagine a acestui proiect e construită în jurul ideii de duel: o practică deloc străină muzicii, cel puțin din secolul al XVII-lea încoace. Afișul pe care l-am văzut încrucișează chiar două pistoale, ceea ce dă o imagine destul de violentă întregii înfruntări. Care sînt regulile acestui duel, care îi e eticheta?
Liviu Prunaru: Întrebaţi-l pe arbitru!
Horia Mihail: Este un duel al prieteniei, al unor foarte buni maeștri ai viorii. Din păcate, ideea de duel în muzica clasică contemporană a devenit un apanaj al multora dintre cei care încearcă să devină artiști. Se duelează cu ceilalţi la propriu, în concursuri și în notorietate, uitînd de fapt că singurul duel pe care un artist are voie să-l accepte este duelul cu el însuși. Această formă de duel, cea a viorilor, este doar un pretext pentru a reuni pe aceeași scenă trei artişti români, două viori și muzică bună!
Th. U.-R.: Deci n-o să fie un duel cu victime, ci doar cu cîștigători.
H.M.: Categoric, nu vor exista nici victime. Însă va fi, cu siguranță, un prilej pentru spectatorii din șase orașe din România și pentru radioascultători de a auzi în premieră, în România, cel puţin, un Guarneri și un Stradivarius pe aceeaşi scenă.
L.P.: Bineînţeles, vom lăsa tuturor ascultătorilor formulare la care vor trebui să răspundă, iar la sfîrșit se va alege învingătorul… Iar premiul va fi că, la sfîrșit, învingătorul va pleca cu vioara celuilalt! (rîsete)
Th.U.-R.: Atunci, am să mă grăbesc să vă cer cîteva informaţii despre instrumentele pe care cîntaţi în acest turneu.
Gabriel CROITORU: Instrumentul meu, în ghilimele spus „al meu“, e o vioară care i-a aparținut lui George Enescu și la care am bucuria de a cînta de cîțiva ani încoace. E o vioară absolut spendidă, foarte bine întreţinută și care sună foarte bine, zic eu – și cred că mai sînt și alții de aceeași părere. Acum, sigur că orice vioară veche are calități, are și defecte, se vor găsi întotdeauna voci care să zică „da, dar a mea sună mai nu știu cum“, „aialaltă e mai strălucitoare“, întotdeauna există gusturi și opinii diferite despre același lucru.


L.P.: Vioara mea a aparţinut ilustrului savant, violonist și diletant Pachoud (rîde) – acesta este numele viorii, dar n-am descoperit nici pînă în ziua de astăzi cine a fost acest Pachoud. Este o vioară care aparține perioadei lungi a lui Stradivarius, de dinaintea anului 1700. O cînt de trei ani, mi-a fost oferită de Orchestra Concertgebouw dinAmsterdamși eu sînt, bineînţeles, foarte mîndru că am avut această ocazie.
G.C.: Cred că foarte puţini violonişti – mă refer la cei care fac carieră de violonist – își pot permite să-și cumpere cu banii lor instrumentele pe care cîntă. Majoritatea cîntă pe instrumente împrumutate, pe care le au din diverse surse, și e foarte bine că se întîmplă lucrul ăsta.
H.M.: Mai ales în ultima vreme, cînd preţurile cresc exponenţial. Este o investiţie mai bună decît aurul, spun unii analiști economici! A existat o perioadă în care Japonia a investit enorm în instrumente și acum o mare parte a instrumentelor de valoare aparțin unor fundaţii sau bănci japoneze și sînt date în folosinţă diverșilor instrumentişti.
L.P.: Să vă spun o poveste. Am fost invitat înTaiwan, la o fundație care a început să cumpere instrumente: viori, viole, violoncele. Vă spun că, în curînd, toate viorile care nu sînt în stăpînirea unui violonist care să poată cînta la ele vor dispărea puțin cîte puțin! Această fundație a deblocat inițial 500 de milioane de dolari și urma să mai deblocheze încă pe-atît. Se cheamă Muzeul Chi Mei. Cel care se ocupă cu chestia asta este un violonist amator, care m-a chemat într-o zi acolo ca să-mi arate un seif și, pentru că aveam timp foarte puțin, mi-a zis: „Îţi pregătesc douăzeci și cinci cele mai extraordinare viori pe care le am“ –, şi mi-a pus pe o masă Gasparo Da Salò, Santo Serafino, şi apoi s-a dus în ordine spre Amati, Guarneri, Bergonzi, Stradivarius… Am crezut c-o să le parcurg repede, dar după ce-am luat în mînă prima vioară pe care am văzut-o acolo, „Gasparo Da Salò“ – una dintre cele mai vechi viori care mai există –, am stat mai mult de o jumătate de oră. Mi s-a spus să mă grăbesc, dar nu mă interesa, după ce-am cîntat pe vioara asta nu mai vreau să văd nimic altceva. Și într-adevăr, o singură vioară mi-a mai atras atenţia, vioara lui Ole Bull, care este de fapt perla acestui muzeu. Guvernul norvegian plînge la ușa acestui muzeu de mai mulţi ani și a oferit ultima dată 20 de milioane ca să cumpere această vioară, dar ei refuză să o vîndă!
G.C.: Mie mi se pare urît faptul că sînt puse sub sticlă.
L.P.: Ideea este alta. Iniţial se colecționează, pentru ca apoi să fie oferite tinerilor taiwanezi care, după concurs, vor obține aceste instrumente. Deci scopul e să fie cîntate pînă la urmă, fiindcă cel care are grijă de ele este violonist el însuși și știe că, ținînd o vioară într-un seif, o distrugi. Dar calitatea de întreținere a acestor viori m-a lăsat perplex. Chiar el îmi spunea: „Uită-te la ea cum arată, de parcă ar fi fost făcută ieri“, un instrument de acum 300-400 de ani.
G.C.: La un moment dat, s-a spus și că toată lumea investește în instrumente fiindcă ele nu fac decît să crească din punctul de vedere al valorii, dar o altă voce spunea: da, dar lemnul acela are și el o durată de viață. S-ar putea să existe un moment de cădere bruscă a tuturor: mi s-a părut interesantă ca idee. Desigur că acela nu e timpul nostru, pînă acum toate n-au făcut altceva decît să se îmbogățească din punctul de vedere al calității sunetului, prin cîntat.
Th.U.-R.: A doua mea întrebare venea tot în direcția pe care ați lansat-o, pe care doar aș vrea s-o nuanțez puțin. Lumea muzicală – și mă refer aici atît la muzicieni, cît și la public – a dezvoltat un fetișism pentru instrumentele lui Stradivarius și Guarneri. Ca muzicieni care trăiți contactul cu aceste instrumente, cum vă raportați la ele, cîte din calitățile lor sînt reale și cîte țin de o mitologie muzicală?
L.P.: Așa cum căzusem mai devreme de acord între noi, dat fiindcă durata de viață a unei viori este mult mai mare decît a unui om, noi sîntem pasageri în viețile acestor instrumente. Ține de un fel de datorie a noastră să găsim și să îmbunătățim calitățile pe care un instrument le posedă deja. Bineînțeles, și contrariul se poate întîmpla. Cînd se scoate acea vioară celebră a lui Paganini și cîntă la ea un curator al muzeului de acolo (Palazzo Doria Turs din Genova, n. m.), nu poți face decît rău unei viori cîntînd la ea în acel hal. O vioară trebuie să fie cîntată bine, pentru a fi dezvoltată. De fapt, cînd pui mîna pe o vioară și cînți, îți dai seama cum a cîntat persoana de dinaintea ta, fiindcă vezi dacă din punct de vedere armonic e deschisă sau închisă.
Th.U.-R.: Citeam despre mai multe teste care s-au efectuat pe cîteva viori Stradivarius. Unul a rămas celebru, prin anii ’70, la care luaseră parte și Pinchas Zukerman, și Isaac Stern. Au fost puși în fața a patru viori: un Stradivarius, un Guarneri, un Vuillaume de secol XIX și una făcută cu un an înainte. Și acești doi mari violoniști n-au reușit să recunoască în mai mult de jumătate din cazuri timbrul viorii Stradivarius!
L.P.: Ca să vedeți cît de importantă e mîna celui care le cîntă! Noi chiar ne-am gîndit la un moment dat fie să schimbăm viorile între noi, fie să venim într-unul dintre recitaluri cu două viori moderne, dar să susținem în continuare că sînt un Stradivarius și un Guarneri, ca să vedem care va fi reacția… Problema e că după-aia o să zică lumea la fiecare concert: „A, iar ați venit cu viorile proaste!“ (rîsete).
Th.U.-R.: Acesta ar fi un experiment interesant și din punctul de vedere al publicului, nu numai din cel al viorilor.
LP.: Vă mai dau încă un exemplu. Alberto Lissi, pe care l-am avut ca profesor mai mult de 16 ani, mergea de multe ori în Argentina în vacanțele de iarnă, iar eu cu el. De multe ori cîntam pentru publicul sătucului de pe malul oceanului în care mergeam, Carillo. Acolo am avut ocazia să cîntăm de mai multe ori împreună, și în trio, și cvartet, vioară și pian… El avea un Guarneri, dar nu și-l lua niciodată cu el, zicea că nu-i face bine umiditatea, așa că lua, de obicei, orice vioară găsea. Și de fiecare dată vedeam altă prostie! Cîntam un cvartet împreună și cînd îl auzeam, eu știind cum îi sună vioara Guarneri, nu puteam să fac diferența dintre acesta și acea vioară proastă pe care o avea cu el. Și am cerut să văd cum e, am zis că poate e o vioară ascunsă, care sună cel puțin atît de bine. Vă spun, era o vioară… criminal de groaznică! Și-atunci am avut o revelație, și de-asta am și rămas atîția ani cu acest om: Lissi o făcea să sune exact cum avea el în minte sunetul Guarneriului, și această vioară suna exact la fel! Deci e un fel de mistică la mijloc.
H.M.: La pianiști acesta e un mod de a te antrena, de a învăța. Prima mea profesoară de pian îmi repeta încontinuu: „Nu există pian prost, pianiști proști sînt însă foarte mulți“, în cazul în care încercam să dau vina pe instrument cînd nu reușisem să fac cine știe ce.
L.P.: Dar bineînțeles, nu trebuie să ajungem la momentul în care zicem că instrumentul nu mai contează deloc. Contează, bineînțeles, dar în felul că îți creează facilități, poți obține același lucru ca pe altă vioară, dar probabil de zece ori mai ușor. […] Mie, ca să cînt bine pe vioara Guarneri de dinainte, mi-au trebuit vreo 10-12 ani. Acum, la Stradivarius, am mai îmbătrînit și am luat-o pe scurtătură, dar un an-doi tot îți trebuie ca să cunoști o vioară.

1 thought on “Stradivarius, Guarneri del Gesù şi mâinile celor care le cântă

  1. Pingback: Colţul cu classic rock – 1 « Colţu' cu muzică

Comments are closed.