În Dilema Veche, Andrei Pleşu semnând Nostalgici vechi şi noi ratează, cumplit, o tăcere igienică …
“Că Nicolae Ceauşescu credea în competenţa lui universală, că nu ezita să dispună de poporul român ca de propriul său şeptel, că n-avea dubii, că se considera o figură istorică şi un lider planetar o ştim. Nu ne miră: e simptomatologia clasică a megalomaniei paranoiace. De mirare este însă că a reuşit să convingă de măreţia proprie o sumedenie de colaboratori apropiaţi care păreau oameni mai mult sau mai puţin întregi (…) “.
Cel puţin pentru asta:
“Stimate tovarăşe Secretar General al Partidului,
Mă numesc Andrei Gabriel Pleşu şi sunt de profesie istoric şi critic de artă. Din 1971, când mi-am încheiat studiile, şi până astăzi am înţeles să-mi fac profesiunea cu toată seriozitatea, punându-mă, cu întreaga mea putere de muncă, în slujba artei şi culturii romăeşti (…)
Am intrat în Partidul Comunist Român la vârsta de 19 ani (1968) şi, atât pe linie obştească (CA ORGANIZATOR DE GRUPĂ DE PARTID), cât şi pe line profesională (ca cercetător la Institutul de Istoria Artei al Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice şi, apoi ca lector universitar la Facultatea de Arte Plastice “N. Grigorescu”) m-am străduit, în ciuda unei sănătaţi precare ( care mă obligă să stau, de câţiva ani, sub constanta supraveghere medicală), să fac totul pentru a fi la înălţimea exigenţelor epocii noastre, ale politicii noastre din ultimii ani (..)”.
Dacă fraza de început ar fi ancorată în prezent, referinţe şi corespondenţe sunt din belşug, aş fi zis, siderat, că în sfârşit începem a avea o tentativă de disidenţă şi unul din, totuşi, marii intelectuali, rupe tăcerea complice şi face diferenţa, strict necesară dintre colaborator şi colaboraţionist:
“Că Traian Băsescu crede în competenţa lui universală, că nu ezită să dispună de poporul român ca de propriul său şeptel, că n-are dubii, că se consideră o figură istorică şi un lider planetar o ştim. Nu ne miră: e simptomatologia clasică a megalomaniei paranoiace. De mirare este însă că a reuşit să convingă de măreţia proprie o sumedenie de colaboratori apropiaţi care păreau oameni mai mult sau mai puţin întregi (…) “.
Nu e cazul …
E penurie de “oameni mai mult sau mai puţin întregi”
Vultureşti 
Pingback: Paporniţa europeană (6) | Ţara vorbelor în vânt
Doru, stii ce cred eu despre aceste dosare ? Au fost doar niste arme usoare pentru a distrage atentia maselor si de a manipula usor cate ceva din clasa politica…Nu cred ca de se va scoate acum un dosar de colaborator cu secu al nu stiu cui parlamentar se va face ceva…El va fi tot acolo bine merci……Cati au scapat de atentia secu si au ocupat si functii sau posturi caldute in eopoca de aur?
Nu la dosare mă refer, nu e cazul.
La clamata onestitate pleşiană, anulată de gesturi din astea, poate explicabile, dar comise şi apoi, aberant, repetate.
Revine, cu alte cuvinte, la locul crimei, vrând a juca alt rol …
Asta vroiam să pun în evidenţă!