Despre frânghieri

O ALEGORIE VECHE ŞI PURUREA NOUĂ

[Criticon, III, 4, de Balthasar Gracian]

[ARGUMENT]

La 1794 mitropolitul Moldovei, Iacov, puse să se traducă şi să se tipărească o carte numită Critil şi Andronius. Câteva părţi din ea s-au tipărit în adevăr, se vede însă că lipsa de mijloace ori alte împrejurări or fi împiedecat urmarea lucrării. Această scriere nu era alt decât Criticon al vechiului autor spaniol Baltazar Garcian:

În acel Criticon se găseşte însă o istorie de o actualitate permanentă, pe care ne permitem a o reproduce pentru cititori fiind un fel de alegorie a timpului de faţă! Critil şi Andronius sunt în lungă călătorie şi un călăuz numit Desengano (deziluzia) le esplică lucrurile ce le văd ei în calea lor. Călăuzul nu găsi de lăudat decât pe frânghieri, pentru că numai ei merg, în meşteşugul lor, în sens invers cu ceilalţi oameni. Când ajunseră într-un oraş mare li se trezi luarea aminte prin zgomot. Priviră de jur împrejur şi zăriră pe o scenă comună de scânduri pe un pehlivan înconjurat de-o roată mare de norod, pe care el o măcina şi o lucra în acest moment. El îi ţinea împrejur ca pe nişte prizonieri. Acest pehlivan îşi arăta minunăţiile cu gura lui cea largă, care se cere neapărat în asemenea împrejurări.

– Acuma, domnii mei — strigă el — am să v-arăt o minune înaripată care e totodată o minune în privirea isteţimei. Îmi pare bine că am a face cu persoane de duh, cu oameni în toată firea; dar cată să vă observ că, dacă unul dintre d-voastră nu e înzestrat c-o minte estraordinară, poate să se ducă de unde a venit, pentru că lucrurile înalte şi subtile cari se vor produce numaidecât nu le va pricepe. Aşadar luaţi seama d-voastră, domnilor cari sânteţi oameni de duh! Va apărea numaidecât vulturul lui Joe, care vorbeşte şi argumentează, cum se şi cuvine unui asemenea animal, glumeşte ca Zoylus şi înghimpă cu vorbe ca Aristarch. Nici o vorbă nu va ieşi din gura lui care să nu cuprinză un mister, o cugetare ingenioasă, cu sute de aluziuni la sute de lucruri. Tot ce va zice vor fi sentenţe de cea mai înaltă adâncime.

Critil zise :  Trebuie să fie un om bogat sau puternic căci dac-ar fi sărac n-ar băga nimenea-n seamă ceea ce zice. C-un glas de argint se cântă bine şi cu-n bot de aur se vorbeşte şi mai bine.

— Acum, d-lor, urmă şarlatanul, să se ducă domnii cari nu sânt vulturi la inteligenţă; ei n-au ce căuta aici. Cum aşa? Nimeni nu se duce? Toţi stau pe loc?

Mihai Eminescu, Manuscrise, volumul VIII

De aici.

Advertisements