Când gând cade “pe umeri zvon de greieri”

Ieri, mai mult din mult (astăzi ceva mai puţin din mult) sunt în postura de-a mă descrie, în general şi în civil, “răcit cobză” (şi febril, de restul) …
Bunul domn Adrian Bucurescu cu a sa pertinentă lămurire dinspre burdoaie m-a dumirit în Povestea vorbei despre această apropiere între gutunar (amintindu-mi de-o magnifică amintire dintr-o călătorie a lui Calistrat Hogaş) şi instrumentul muzical cu pricina (de bine pricinoasă)  …
Dar între aceste două strări, să le spun, uşor scorţos, asociative mi-a fost nespus de bine şi de vară şi fost-am, nefiind, pe sub castani “până s-au aprins felinarele” citind un REMEMBER – “Carte fără coperte…” semnat de scriitorul  Cristian Lisandru:

< Am cumpărat o carte fără coperte. Era lepădată – acesta este termenul cel mai potrivit – pe ultimul raft, acela de sus, inaccesibilul, în spatele unor volume care tratau subiecte diverse, precum încălzirea globală, ciocnirea civilizaţiilor, efectul maionezei tăiate asupra stării de bine a gospodinei sau monstrul din Loch Ness. Ştiţi care, acela care străluceşte prin absenţă, spre încântarea nedisimulată a căutătorilor de cai verzi pe pereţi, piei de cloşcă şi monştri fotogenici…
Scotocirea furibundă care mă captivase vreme de trei sferturi de oră nu îmi oferise satisfacţiile personale aşteptate. Eram pe punctul de a părăsi încăperea prăfuită, însă chiar atunci am zărit scara. Treptele care luceau din cauza miilor de paşi mi-au lansat o invitaţie de nerefuzat. Ca şi cum aş fi ştiut – dar nu ştiam -, am întins repede mâna pentru a ajunge în spatele primului rând de cărţi şi atunci am simţit-o. Aproape înspăimântată la gândul că acolo va rămâne abandonată pentru totdeauna. Sortită descompunerii.
Filele îngălbenite aveau colţurile îndoite, răsucite, pe alocuri rupte. Adnotări indescifrabile făcute cu stiloul, cu creionul chimic, cu pixul. O carte muncită. Fără coperte. Dezbrăcată, am zâmbit, iar anticarul a ridicat din umeri şi a pufnit, revenind la lectura unui tabloid pe a cărui primă pagină putea fi citit un titlu din care reieşea că apocalipsa este aproape… Am suflat praful de pe prima filă, apoi am apucat-o strâns cu degetele şi am coborât scara.
- Asta este, o cumpăr, i-am spus anticarului, zâmbind ca şi cum aş fi descoperit că Einstein a pus o virgulă aiurea într-una din teoriile sale.
 - Păi să fiţi sănătos, mi s-a replicat, atâta face.
Făcea cam mult pentru o carte fără coperte, dar am scos portofelul şi am achitat suma. Mulţumit fiind şi convins că am făcut o afacere excelentă.
 - Vă place cartea asta?, m-a întrebat anticarul şi am sesizat o doză serioasă de scepticism în glasul său.
 - Da, e o carte interesantă, am mormăit.
 - Păi să-i puneţi nişte coperte, doar n-o s-o ţineţi aşa… O daţi la legat.
Am ieşit din încăpere fluierând. Am traversat strada, îndreptându-mă către parcul în care castanii păzeau ziua de vară şi m-am aşezat pe prima bancă. Am citit. Cu nesaţ. Până seara, când s-au aprins felinarele şi mi-a căzut pe umeri zvon de greieri… Ce carte era? N­-are nicio importanţă. O carte fără coperte… Fără culori şi fără fonturi care să îţi ia ochii. Ca viaţa reală.  Viaţa decojită de ambalajul ei sclipitor peste care mai înnodăm  şi o fundă mare, ca să ne păcălim singuri … >