În aşteptarea secundei (tentativă de antrenament la “hanul de-apoi”)

… ce desparte anul – hanul vechi de cel nou!

În 1967 (cu o precizare impusă în 1997), datorită progresului ceasurilor atomice, secunda a fost definită drept “durata a 9 192 631 770 de perioade ale radiaţiei ce corespunde tranziţiei dintre cele două niveluri hiperfine ale stării fundamentale ale atomului de cesiu 133, temperatura considerată 0 Kelvin.”

Cronometrată ferm, rostită cu voce tare şi cu toată dicţiunea (se includ benedicţiunea, condicţiuneapredicţiunea, se exclud contradicţiunea, indicţiuneainterdicţiunea, jurisdicţiunea şi maledicţiunea) disponibilă la una bucată purtător şi amarnic contribuabil român, mie unuia mi-au trebuit 14,1  secunde …

Nu uitaţi să vă uitaţi la o înminunare garantată: Das Neujahrskonzert der Wiener Philharmoniker /  Wiener Musikverein!

“Centrul lumii fizice”

 Rătăcind pe urmele unui rătăcitor de mare calibru am ajuns la RJ Walters să aflu din profilul autorului, că poţi fi, dacă e să-l cred pe cuvânt şi nu aş avea de ce nu,  un pasionat altruist dar şi un copil, chiar dacă ai 60 de ani … 
Am evitat (glumesc şi nu prea foarte!) la limită o (în limbaj mirobolant) idiosincrasie cu tente anxioase şi perspective prăpăstioase, ce aproape se lăsa a nu se lăsa păgubaşă, pricinuită de faptul că “tânărul” american m-a expediat, implicit, în DEX după definiţia copilăriei, timpul când este cineva copil, apoi timpul ca dimensiune a Universului după care se ordonează succesiunea ireversibilă a fenomenelor iar dimensiunea ca orice mărime care poate fi măsurată …
La “orice” m-am oprit, e totuşi penultima zi a anului hanului,  risc o sfâşiere şi pribeagă şi beteagă între Garabet Ibrăileanu (Omul poartă centrul lumii fizice în orice punct cuprins în spaţiul ocupat de trupul său) şi Alexandru Macedonski, Psalmi moderni  (Iertare! Sunt ca orice om / M-am îndoit de-a ta putere, / Am râs de sfintele mistere/ Ce sunt în fiecare-atom…)

M-am întors, neplecând, de peste ocean, cu încă un brăduţ …

„Mă, superbă e!” (despre ferestre)

Peste tot observ, cuminte, altfel scris, transigent, că “se trag linii” şi sunt nenumărate tentative de-a concluziona anul hanul ce (nu) stă să treacă …
Şi mi-e dor să cobor urcând şi să urc coborând, în timp, cu mult dincolo de-un 2011 care, dintr-o perspectivă dialogică (un articol bun dar pe care l-am recitit atent la “frânele mentale”) a adus, cu insistenţă, justificată sau nu, în actualitatea deformată, referinţe, cu şi fără sminteală, din opera enormului Caragiale …
Dintr-o vreme a sonatei virgulei şi a unei potenţiale beţii cu acribie mi-am reamintit despre nenea Iancu, omul, relatat de Ioan D. Gherea:

„În ultimii ani ai vieţii lui Caragiale, Simfonia a 4-a de Beethoven devenise preferata lui. Fredona într-una din ea şi vorbea cu entuziasm de toate părţile ei.
Odată, la un concert dat la Gewandhaus… s-au auzit în mijlocul tăcerii adînci, religioase, a sălii, un fel de pocnitură, nişte exclamaţii şi sâsâieli violente. Caragiale deodată a strigat: „Mă, superbă e!” şi şi-a tras o uşoară palmă peste obraz. Probabil că nici Caragiale nu se aşteptase ca demonstraţiile lui de entuziasm să aibă atâta răsunet, căci nu ţinuse seama de tăcerea profundă din sală.”

Şi nu pot să nu-mi amintesc, surâzând, şi de confesiunea către Octavian Goga:

„Mi-a plăcut mult satul tău acolo la poalele munţilor… Să vie şi Vlahuţă… Să stăm aşa până la toamnă… Nu ne trebuie nimic… Numai un pian să fie şi unul să-i ştie rostul… Când se face seară şi iese luna albă-gălbuie de după mestecenii pe coasta ceea, noi să stăm întinşi în iarbă şi de pe fereastra deschisă să pătrundă Beethoven: Sonata lunii”…

Apocrifă sau nu, istorisirea despre tânara femeie oarbă care locuia în aceeaşi casă unde se mutase Beethoven şi care, într-o noapte, i-a spus, ţipându-i la ureche: “Aş da orice sa văd lumina lunii!” iar acesta, mişcat până la lacrimi a scris desăvârşita-i sonată îmi aduce încă un zâmbet despre rostul celor care au norocirea să-şi ştie rostul şi-l lasă “de pe ferestre deschise” să pătrundă-n lume …

“Tot ceea ce se scoală deasupra nivelului mării”

Despre oamenii mici ce se cred mari şi marile lor succesuri mici  scrie, savuros, Cristian Şuţu nemeritându-şi, însă, mizeria comentariilor. A uitat, probabil, de o celebră (pre)zicere într-un sens creştin adânc, pe atunci încă neschiabil:

Elena Udrea: Tot ceea ce se scoală deasupra nivelului mării poate fi considerat cu certitudine genial.

(Radu Paraschivescu, Fie-ne tranziţia uşoară)